Apele tulburi, nelim-pezite încã definitiv, ale lui decembrie 1989 au ridicat la supra-faţa societãţii româneşti cadavre politice ţinute în viaţã de fire a cãror energie nu vrea sã-şi trãdeze sursa, mormoloci greu identificabili ai cãror pãrinţi îi renegã, oameni „seri- oşi” cu urechile ciulite la orice noutate beneficã buzunarelor lor, dar şi tinere speranţe trecute, prezente şi viitoare ale politicii de dinainte şi de dupã evenimente.
Dintre aceştia, mereu veşnicã tânãrã speranţã, vreau sã vã descriu astãzi un pro-totip pe care-l puteţi întâlni cel mai adesea pe lângã o personalitate realã, de care frecându-şi coatele crede cã va putea lua asupra-şi câte puţin din aura şefului. Şef pe care este gata oricând sã-l trãdeze pentru altul ce-i oferã un mic plus, pe care-l criticã dupã ce mult timp l-a ridicat în slãvi pe post de ţuţãr, la care este gata sã se întoarcã spãşit cu lacrimi în ochi cerând iertare când din altã parte – recunoscut fiind – este dat pe uşã afarã.
Categoria aceasta, fãrã a dori sã jignesc specia respectivã din fauna autohtonã, am numit-o „popândãu” dupã gestul mereu fãcut de a se uita în jur sã vadã ce mai este de luat, de ciupit, de furat, de cãpãtat, de însuşit cu şi mai ales fãrã drept şi nu de puţine ori cu acte cel puţin dubioase. Categoria aceasta nu stã în picioare ca tot omul ce nu se teme sã fie vãzut şi care la rândul sãu doreşte sã vadã ce se întâmplã în lume, nu, stã cu genunchii flexaţi, gata oricând la sãritura apucãtoare, la fuga mântuitoare, la întinsul brichetei, ţigãrilor, pixului, carnetului, hârtiei chiar sanitare dacã „împrejurãrile o cer”, şefului actual sau posibilului şef în viitor. Categoria aceasta joacã totdeauna la douã sau mai multe capete pentru a şi-l feri pe al sãu, nu riscã de obicei decât câte o pãlmuţã, dar i se întâmplã din ce în ce mai des sã primeascã un şut. În spate.
Locurile cel mai des cãutate ce „categorie” sunt cele cãlduţe, niciodatã fierbinţi şi mai ales nu reci, pe la fundaţii în consilii, pe la asociaţii prin conduceri, pe la societaţi comerciale – în special SA- în AGA, pe la ministere pe post de consilieri şi când pot da lovitura chiar în partide politice pe câte un loc eligibil sau mãcar retribuit din cotizaţiile membrilor obişnuiţi. Ce face pe acolo, pe unde se aciuieşte şi mai ales cum se aciui-eşte? Rãspunsul este lesne de cunoscut, cãutaţi-l în literaturã, chiar pe la noi; Dinu Pãturicã nu s-a inventat astãzi, este mai mult decât secular… şi din pãcate, peren!
Intrã totdeauna pe uşa din dos smerindu-se şi promiţând marea cu sarea, se zbate câtva timp ca sã aducã de la alţii câte ceva pentru noii stãpâni, sã-i câştige şi sã le adoarmã vigilenţa, se infiltreazã apoi cât mai aproape de vârf ca sã aibã ce vinde altora sau cu ce influenţa „masele”; indiferent de opinia politicã discursul sãu este de centru stânga cãtre centru dreapta, se crede şi se afirmã specialist în tot şi toate, acum mai ales în economia de piaţã din care doar la controalele instituţiilor abilitate se vede cã nu a ştiut nimic decât o eventualã eludare a legilor. În final, dacã-i reuşeşte manevra încearcã sã se debaraseze de şefii legali prin orice metodã, îşi atrage amici de aceeaşi teapã cu el şi-i pripãşeşte pe lângã funcţia sa ca sã aibã corul propriu de lãudãtori, iar dacã nu reuşeşte, fuge ca popândãul lãsând în urmã o duhoare grea şi mai ales o amintire de neşters. Din motive lesne de înţeles . Şi încã ceva, la plecare ia din grabã şi nebãgarea de seamã a celor ce se bucurã sã scape de el şi câte o „amintire” pe care chiar cu acte de vreţi s-o recuperaţi nu cred cã veţi mai reuşi. Îl va apãra noul stãpân, care nu ştie ce-l aşteaptã.
Iatã de ce, domnilor şefi de partide, de fundaţii, de asociaţii, de cooperative, de societãţi comerciale, culturale, de ministere, de primãrii şi alte alea, vã rog ascultaţi sfatul meu şi feriţi-vã de popândãi! C-aşa-i mai bine, mai sãnãtos şi mai sigur.
