România a redevenit ceea ce era cândva: un stat atipic. O ţarã de la care te aştepţi la ceea ce nimeni nu se aşteaptã. Cu toate cã ai avea impresia cã în România le-ai vãzut pe toate, ţara şi poporul ei au resurse inepuizabile în a stârni nedumerirea, consternarea sau râsul comunitãţii internaţionale. Deşi în ochii celor mai multe state ale lumii România este trecutã la capitolul “şi altele”. Un fel de regim bananier care este controlat din afarã de aproape cine vrea. O ţarã la resursele cãreia are acces cine vrea, pentru cã şi la guvernele ţãrii are acces aproape cine vrea, din afara ţãrii. Românii au în sânge trãdarea şi plecãciunea în faţa invitaţilor din afarã. Nu cred cã existã naţiune pe Glob în faţa cãreia România sã nu prezinte un complex de inferioritate.
Probleme mari cu psihicul au şi românii care nu au ştiut niciodatã sã se comporte ca o naţiune, ca un grup veritabil. Românii îşi dau reciproc la gioale ori de câte ori au ocazia şi nu ezitã sã îşi toarne sau sã îşi ridiculizeze amicii sau prietenii în faţa unor domni de afarã, în ochii cãrora ar putea creşte. Când merg în strãinãtate, românii evolueazã la fel de bine la ambele extreme: ori devin elite în anumite domenii de activitate, ori se transformã în infractori de elitã, dar nu în ucigaşi notorii. În ţara lor totul este posibil. Chiar şi imposibilul şi aproape cã nu îţi vine sã crezi când imposibilul se întâmplã aievea, sub ochii tãi.
Un astfel de caz din naturã patologicã a fost privatizarea Oltchim. Cazul pare sã fie de psihiatrie, dacã nu de analele şi de istoria presei. Românii au fost obişnuiţi în ultimii 20 de ani sã îşi vândã bunurile cãre strãini. Nu au niciun exerciţiu major în ceea ce priveşte managementul performant cu ajutorul unor oameni de afaceri autohtoni, în domenii de activitate majore, cum ar fi resursele ţãrii sau companii foarte mari. De obicei, aceste companii au fost manageriate defectuos în proprietatea statului şi nimeni nu a rãspuns pentru dezastrul, lipsa de profitabilitate, pierderi şi alte eşecuri sau succesuri. Când a fost vorba sã îşi vândã companiile cãtre investitori strãini, românii au acceptat ca platã şi un leu şi condiţii dezavantajoase, când este sã îşi vândã companiile cãtre români, guvernele au greşit şi suma şi omul de afaceri.
Cazul privatizãrii Oltchim va rãmâne în istoria patriei ca o bombã de presã mai degrabã, decât un succes economic. Sau o bomboanã pe o colivã electoralã. Cel mai trist lucru este cã Dan Diaconescu este ferm convins cã toţi românii sunt proşti, ori aceasta este o premisã falsã. Mai erau douã variante: majoritatea românilor sunt proşti sau o parte a românilor sunt proşti, cu echivalentul telespectatorilor lui DD.
Dan Diaconescu priveşte şãgalnic şi zãmbeşte cu pauze, fluturând drapeul gãurit al eroismului sãu economic, în timp ce se converseazã cu cea care i-a nãscut copilul. Pare un martir crucificat pe ecranul televizorului şi de acolo îşi mai stoarce la a doua dublã sânge din încheieturi. Omul este un erou de sacrificiu şi chiar nişte români sunt convinşi de rolul pe care îl joacã şeful PP DD. Problema este cã de data aceasta filmul nu mai este film şi emisiunea este cât se poate de realã. DD este de aceastã datã doar invitat al emisiunii şi a rãmas fãrã realizator.
Ca realizator poţi sã schimbi formatul oricând. Ca invitat, când nu mai eşti pe val, poţi lua oricând un şut în fund. DD s-a întors singur cu fundul la popor, iar şutul ar putea sã vinã oricând. De data aceasta, DD a jucat cu toate cãrţile şi a pus pe masã o mizã uriaşã. Nu are cum sã câştige, dar are foarte multe posibilitãţi sã piardã. Este singurul politician care a jucat o carte mare într-o mânã şi o grenadã cu cuiul tras în cealaltã mânã. S-ar putea sã nu mai fie nevoie nici de şutul poporului, în cazul unei eventual eşec al privatizãrii Oltchim. DD ar mai avea o variantã: calea comunã tuturor politicienilor: sã îşi punã coada între picioare şi sã paseze afacerea cãtre alţii sau sã se apuce sã vândã fier vechi. Dar tot la şutul moral al poporului va ajunge. DD a ajuns oricum o emisiune fãrã realizator şi în curând fãrã invitat. Ce nu face omul pentru putere şi în politicã?!?
