“Vino repede sã-i spun ceva ”, mã grãbeşte Stoicu în drumul din curte spre clasa noastrã de la etaj, de la baschet la mate ”. Ce-i moşule?” îl chestionez eu, transpirat de multã alergãturã şi efort specific recreaţiilor scurte şi pline de mişcare din curtea interioarã a liceului. “Nae, e groasã, am auzit acum cinci minute de la unu de la B cã i-a sãltat pe Icã, pe Chiose, pe Bogo, pe Sicã de la noi, pe Dan şi Dik de la ei, pe mai mulţi – nu mai ştiu pe care şi i-a luat cu duba”.
Am rãmas la jumãtatea drumului pe scãri, uimit şi speriat, neîncrezãtor în teribila veste, dornic sã nu fie adevãrat, sã fie o glumã – proastã desigur – dar o glumã. Ajung în clasã dupã intrarea profesorului Crişan, îmi cer scuze şi în drum spre banca mea vãd cã Tigrul Crişan nu-mi dã cuvenita dupã ceafã pentru întârziere. E nasol şi prea multã linişte ! Mã aşez ca de obicei lângã Horia şi-l chestionez din priviri: “Ce-i ?” Grasu, care nu mai e gras de mult, dã din cap a jale. Crişan nu face prezenţa, nu ascultã pe nimeni, nici nu mai glumeşte cu Zozo sau cu cei câţiva coreeni, colegi ai noştri aduşi de la sora noastrã politicã Coreea de Nord, la studii cu burse acordate de Republica Popularã România. Crişan predã: sec, aspru aşa cum nu face el de obicei. Se limiteazã la tablã şi nu mai ajunge cu desenele geometrice nici pe pereţi şi nici în imaginaţia noastrã când ne cerea sã închidem un ochi şi dacã tot nu vedeam în spaţiu, sã-i închidem pe amândoi. Pleacã exact la sunetul clopoţelului, farã sã ne “ureze” nimic. În clasã rãmâne un moment de linişte , apoi aproape pe tãcute privim la locurile neocupate în bãnci ale colegilor “absenţi”. Ne strângem catrafusele şi plecãm spre casã. Separat. Dupã câteva sute de metri, departe de ochii administratorului pitic, turnãtor şi duşmãnos al şcolii, dupã colţul dinspre Labirint, ne regrupãm şi începe schimbul de vorbe; da vorbe, cã prea multe nu ştiam niciunul, adevãrate ştiri nu aveam, mai mult frânturi de zvonuri de la unii sau alţii, spuse cu glasul jos şi mâna acoperind gura.
Valişcaia, Ninu, Horia, eu, uneori Sandu zis Ursu şi Stoicu aveam acelaşi drum de la liceul şi strada Matei Basarab prin Labirint cãtre strãzile Popa Nan, Cezar Bolliac, Theodor Speranţa, Miletin, Obştei, Dristor sau Diligenţei pe unde ne erau domiciliile în case de oameni care avuseserã ceva la viaţa lor, vilişoare de negustori sau funcţionari înstãriţi , tocmai buni de jumulit ca “burjui” ce se aflau de cãtre partidul celor mulţi şi oprimaţi şi de mâna lui lungã şi apucãtoare . Dupã pilda şi modelul mãreţ de la Rãsãrit.
De fapt noi, cei câţiva , eram tot atât de speriaţi de lipsa nemotivatã a colegilor pe cât şi de necunoaşterea motivului pentru care fuseserã “sãltaţi”, cuvânt greu, care cuprindea între sensurile sale şi Pobeda neagrã dau duba de transport şi aspectul celor care sãltau oameni şi tãcerea ce-i înconjura şi… multe şi mãrunte, greu de definit. Unii dintre noi aveam oarecare experienţe chiar din vizitele nocturne ale unor astfel de “transportatori” care ne mai luau periodic pãrinţii la lungi, foarte lungi discuţii de unde veneau dupã luni sau ani pe jos, mult mai slabi, cu hainele atârnând pe ei ca pe cuier, sau experienţe cu amabila rearanjare a mobilei, hainelor şi mai ales a cãrţilor de cãtre aceiaşi cetãţeni. Domni, nu doreau sã li se spunã şi tovarãşi nu aveam voie sã le spunem. Ce, erau tovarãşi cu noi! Ia vezi! Tatãl lui Horia era chiar atunci “plecat” la odihnã, al meu se reîntorsese şi cãuta din nou serviciu, pentru cã de catedrã la facultate sau de Ministerul de Finanţe nu mai putea fi vorba. Ce sã-i înveţe pe studenţi unul ca el, urmaş de-al lui Madgearu şi-al altora ca el?!
Cam asta era starea noastrã, a celor câţiva colegi de şcoalã şi de cartier, atunci cu foarte puţin timp, înainte de examenul de bacalaureat (se numea: de maturitate) din 1959. Timoraţi de originea noastrã socialã nesãnãtoasã, speriaţi de ziua de mâine, nesiguri de viitorul pe care atunci încercam sã îl creionãm sperând în accesul la o facultate şi colac peste pupãzã, colegi de clasã, de şcoalã, prieteni chiar cu “unii” care nu ştiam ce au fãcut, ce au vrut, de au ajuns sã fie “sãltaţi” de cãtre “organe”. Tot, dar absolut tot ce se mai auzea erau zvonuri: cã ar fi fãcut o organizaţie de nu ştiu ce fel, cã ar fi încercat chiar nu ştiu ce, cã ar fi luat legãtura cu… cã…
Într-un fel, norocul nostru al celor liberi a fost nebunia sportului, excesul chiar de joc din recreaţii, care cred eu i-a fãcut pe ceilalţi sã nu ne acorde prea mult credit şi sã nu ne propunã nimic. Sau poate, unii dintre ei ştiau de la pãrinţii lor câte ceva despre ai noştri şi ne-au ferit? Poate. Lumea e micã şi lumea noastrã devenea şi mai micã şi mulţi dintre adulţi se ştiau dinainte, chiar dacã de multe ori se prefãceau cã nu.
Am auzit mai târziu, mult mai târziu, motivul pentru care au fost arestaţi colegii mei, cã au primit ani grei de închisoare, cã au ieşit din închisoare abia în 1964 cu decretul care a adus acasã şi toate rudele noastre uitate pe ici pe colo. Cã toţi au terminat câte o facultate şi cei mai mulţi dintre ei au dorit şi au reuşit sã plece în Occident unde au avut cariere frumoase.
Eu am fost ocupat cu schimbarea originii, am devenit întâi muncitor la Casa Scânteii, apoi student, apoi jurnalist, apoi soţ, apoi tatã, apoi dupã mulţi, prea mulţi ani am reuşit sã aduc credinţa şi biserica în casele românilor prin televiziunea postrevoluţionarã.
Dupã 50 de ani ne-am reîntâlnit o parte dintre colegi la jubileul terminãrii liceului. Din pãcate nu toţi, chiar prea puţini cred eu. Dupã încã trei ani i-am regãsit pe Icã şi Dik şi Sicã şi Chiose şi Dan pe net. Grozavã şi groaznicã tehnicã: ne apropie şi ne desparte în acelaşi timp.
Dar eu, un puşti septuagenar, mai cred cã se poate, mai sper sã mã întâlnesc faţã în faţã cu colegii mei, pentru cã avem multe de grãit împreunã. Şi de aia cred cã numai primii 53 de ani sunt grei, de aici încolo ce ne mai opreşte? Viaţa este de partea noastrã, a câtor am mai rãmas, desigur. Şi vreau sã mã mai apeleze cineva ca în tinereţe şi copilãrie: Nae, nu aşa oficial cum am devenit de prea mulţi ani dl.,
Prof. dr. Mihai Miron
