Pe nesimţite aproape, politicienii au început valsul cu alegãtorii. Alegãtorul român este unul fãrã prea mari pretenţii în faţa candidatului virtual ales. Nu cere prea mult, voteazã de regulã aşa cum îi spun sondajele. Nu îşi doreşte prea mult de la viaţã şi de la aleşii sãi. De cele mai multe ori alegãtorul nici mãcar nu mai merge la vot, ci preferã televotul. Tot alegãtor se numeşte însã şi nu îi poate lua nimeni dreptul virtual de a vota aiurea sau degeaba sau din orice localitate sau chiar de pe lumea de dincolo, cum s-a mai întâmplat pe la alegerile din ţara noastrã.
Dupã atâtea rânduri de alegeri în România este greu de conceput un portret al alegãtorului la urne. Românii pãreau cã au înţeles ce înseamnã democraţia: vot, schimbare, alegeri, alternanţã. Nu înseamnã decât de puţine ori merite, performanţã, moralitate, atitudine, retragere. Am vãzut chipurile şi mãştile alegãtorului român, mai sensibil ca o telenovelã realizatã cu mijloce reduse într-o ţarã bananierã, dar cu nivelul de trai un pic mai mare decât al ţãrii noastre. Am vãzut cã alegãtorul român este extrem de ataşat de cauzele pierdute, de exemplu. Nu de puţine ori am vãzut candidaţi care au ieşit din penitenciar sã depunã jurãmântul. Altã datã, am vãzut primari care au fost aleşi cu toate cã trecuserã deja pe lumea cealaltã, cãci aşa a vrut soarta sau le-a surâs norocul sã se ducã sub pãmânt chiar înainte de a afla rezultatul. Dar dacã alegãtorul a ţinut la mort şi la drama prin care a trecut familia acestuia, de ce sã nu le facã un pustiu de bine rudelor şi sã îl aleagã pe cel care şi-a dat ultima suflare.
În faţa buletinului de vot alegãtorul român este extrem de suspicios şi calitatea hârtiei din care este fãcut buletinul îl îndeamnã mai degrabã la un alt gest. Este hârtie de cea mai proastã calitate, pentru cã asta este valoarea votului la români. Sub valoarea hârtiei igienice. O dovadã este şi ce se întâmplã cu votul românilor: vezi cazul ultimelor alegeri sau referendumuri. În faţa buletinului de vot, de cele mai multe ori românul pune ştampila pe cel care i-a vorbit cel mai frumos, din cutia televizorului. Dacã are o rudã sau un prieten pe buletinul de vot atunci lucrurile sunt rezolvate de la sine. Dacã are o datorie faţã de un prieten de-al candidatului, atunci dilema votului este ca şi rezolvatã. Mai este şi o categorie de alegãtori care sunt convinşi sutã la sutã cu cine sã voteze pânã când deschid buletinul de vot şi vãd acolo o mulţime de nume care mai de care mai tentante. De regulã, alegãtorul pus în astfel de situaţii face o evaluare sumarã, bazatã pe lungimea numelui şi pe sonoritate şi pune ştampila. Dacã un candidat are un nume care rimeazã cu ceva pozitiv atunci norocul lui. Dacã are un nume care se terminã în “escu”, atunci îi este egal. “Escu” nu rimeazã cu nimic decent. Cu hoţescu, poate.
Mai existã categoria alegãtorului care rumegã extrem de mult campania electoralã, face analize, studii comparative, consultã afişe, urmãreşte 30 de zile toate emisiunile şi dezbaterile de la televizor. Le ştie chiar şi CV-urile candidaţilor, ştie care ce dosar penal are şi pe la ce partide a trecut. Pare convins pânã în ultima clipã cã ştie cu cine va vota, însã, în ziua alegerilor ajunge la concluzia cã “nu se meritã” sau cã “n-ai cu cine”, fiind mult prea leneş sã se dea jos de pe divan, din faţa televizorului unde îşi distileazã în continuare ideile extrase din cubul vorbitor.
Mai este şi alegãtorul care ia de la toţi candidaţii mita electoralã, indiferent ce o însemna aceasta şi voteazã tot cu cine vrea el, cã doar nu îl poate nimeni verifica. Dacã nu cumva este pus sã îşi fotografieze votul. Dacã nu reuşeşte sã scoatã bliţul înainte de a face poza, atunci alegãtorul se poate trezi în mijlocul unei anchete. Sigur cã existã alegãtori, mai nou, care se trezesc în mijlocul unei anchete chiar fãrã sã fi participat la vot. Portretul alegãtorului român nu are de fapt nimic de-a face cu un portret, ci e mai degrabã o caricaturã. La fel se poate spune şi despre candidaţi, faptele şi actele lor.
