În urmă cu două decenii, la data de 24 iulie 2003, se stingea din viaţă o mare personalitate a Gorjului şi a medicinei, doctorul Constantin Lupescu, la vârsta de 98 de ani. Format la şcoala românească de medicină din perioada interbelică, posesor al unei solide culturi umaniste şi cu valori morale incontestabile, doctorul Constantin Lupescu a trebuit să facă faţă multor încercări de-a lungul vieţii. De fiecare dată, însă, a reuşit să răzbată datorită profesionalismului său recunoscut.
În locuinţa sa de pe strada Gl. Gheorghe Magheru din Târgu Jiu au poposit, de-a lungul anilor, multe figuri emblematice ale culturii şi istoriei noastre naţionale: criticul şi scriitorul George Călinescu, academicianul George Uscătescu, profesor emerit al Universităţii din Madrid, pictorul Iosif Keber, Mitropolitul Gurie al Basarabiei, Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării şi semnatar al unirii Basarabiei cu România, profesorul Victor Daimaca. De asemenea, fiind un lider înnăscut şi recunoscut de colectivele din care făcea parte, dar şi un mare amator de cultură, a avut ocazia de a cunoaşte personalităţi ilustre ale vremii: istoricul Nicolae Iorga, şefii marilor partide Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, Corneliu Coposu, poetul Lucian Blaga. Poziţia sa de şef al Secţiei de Boli Infecţioase din cadrul Spitalului Târgu Jiu l-a adus în situaţia de a asigura, înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, asistenţa medicală a prizonierilor din lagărul de la Târgu Jiu. Astfel, a cunoscut şi tratat mii de refugiaţi polonezi, în anii 1939-1940, a îngrijit, fără a face vreo deosebire, pacienţi care erau sau urmau să devină personalităţi importante ale vieţii culturale şi politice a României, cum au fost scriitorul Victor Eftimiu, academicianul Mihai Ralea sau viitorul preşedinte al Consiliului de Stat al R.P.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej.
După retragerea din activitate, silueta sa impunătoare putea fi văzută deseori ieşind din „casa cu magnolii” din apropierea Bibliotecii Judeţene, pentru a merge la vreun eveniment unde era invitat să-şi depene amintirile sau, pur şi simplu, pentru a-şi face plimbarea zilnică.
Elev şi student eminent, medic cu o carieră remarcabilă
La 16 mai 1905, se năştea la Târgu-Jiu, în casa lui Grigore şi Ana Lupescu, al şaptelea şi ultimul lor copil, Constantin. Tatăl, Grigore Lupescu, era negustor şi avea un magazin de fierărie pe strada Tudor Vladimirescu, vis-a-vis de actualul spital. După terminarea claselor primare, urmează Liceul Tudor Vladimirescu, ce îşi desfăşura cursurile pe atunci în localul actualei Şcoli Gimnaziale „Constantin Săvoiu”. Absolvă liceul în 1924, cu menţiunea Magna cum laudae. Pasionat încă din liceu de medicină, pe de o parte, iar pe de alta, urmând şi exemplul a doi fraţi mai mari, deja medici, Constantin Lupescu dă concurs la Facultatea de Medicină din Bucureşti cu eminentul profesor Victor Babeş. Alături de V. Babeş, la facultate i-au fost profesori alţi savanţi de renume mondial : Gheorghe Marinescu, Dimitrie Gerota (cel care îl îndrumase pe Brâncuşi în realizarea bustului gen. Carol Davila, dezvelit la Spitalul Militar în 1912), Ernest Juvara, Francisc Rainer ş.a. („Doctorul Constantin Lupescu – Note autobiografice”, Litua, Studii şi cercetări, vol. IX, Târgu Jiu, 2003, p. 391).
În acea perioadă, are ocazia de a-l cunoaşte şi pe istoricul Nicolae Iorga, ce îndeplinea funcţia de rector al Universităţii Bucureşti. Într-o emisiune realizată de subsemnata şi difuzată la TV Târgu Jiu în decembrie 1996, doctorul Constantin Lupescu a rememorat această întâlnire, precum şi multe alte momente deosebite din viaţa sa (conţinut disponibil pe YouTube la https://studio.youtube.com/video/iApa4f3KrLg/edit).
Dr. C. Lupescu, pe atunci student în an terminal şi coleg cu fiul rectorului, Ştefan, l-a abordat pe Nicolae Iorga în cancelarie, la rugămintea colegilor din anii mai mici: „Pe vremea aceea, judeţul Gorj avea un cămin studenţesc mixt (în Bucureşti – n. rep.) şi Iorga, la un moment dat, s-a dus în control la acest cămin, care era pe strada Izvor. Era duminică; studenţii mai înaintaţi în studii erau pe la spectacole, au fost numai câteva fete de prin anul doi, care s-au speriat. Şi Iorga, văzând că nu prea are cu cine vorbi, a zis: „Închid acest cămin deoarece cred că nu se petrec lucruri curate aici”. Eu nu stam în cămin, dar eram în ultimul sau penultimul an. Au venit la mine cei de la cămin, studenţii, şi m-au rugat să intervin eu la profesorul Iorga. M-am dus – era iarnă, mi-aduc aminte – l-am aşteptat în cancelarie; el îţi încălţa şoşonii şi eu vorbeam, şi i-am spus: Domnule profesor, s-au speriat, dumneavoastră sunteţi un nume, sunteţi rector, dar nu se petrece nimic rău. El a ridicat capul, s-a uitat la mine şi a zis: «Te cred, că eşti cinstit sufleteşte. Nu mai închid căminul»”.
După absolvirea facultăţii, în 1931, a fost trimis medic de circumscripţie la Schitu Goleşti, Muscel (astăzi, judeţul Argeş), după care, în 1933, s-a transferat la Secţia de boli interne din Târgu Jiu, condusă la acea vreme de dr. Constantin Velican. A urmat promovarea examenului de medic primar în anul 1936, cu a doua notă pe ţară, competenţă care i-a permis să ocupe funcţia de şef al Secţiei de boli infecţioase a Spitalului Judeţean din Târgu Jiu, cu 60 de paturi pentru adulţi şi copii („Doctorul Constantin Lupescu – Note autobiografice”, Litua, Studii şi cercetări, vol. IX, Târgu Jiu, 2003, p. 392). A condus această secţie timp de patru decenii, până la pensionare, în 1977.
Şi-a desfăşurat activitatea şi ca medic al lagărului de refugiaţi şi deţinuţi de la Târgu Jiu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar între anii 1945-1947 a fost director al Spitalului Judeţean. A fost trimis şi pe front, unde a activat ca medic în formaţia Profilaxie nr. 4 în combaterea tifosului exantematic în Ucraina.
S-a confruntat cu epidemii şi simptomatologie medicală diversă: dizenterie în lagăr în 1940, din cauza suprapopulării cu refugiaţi polonezi, tifos exantematic în 1944, din cauza războiului şi a exodului din Moldova (boală de care s-a contaminat şi doctorul), leptospiroză în 1952, ale cărei simptome specifice le-a intuit şi documentat, intoxicaţia cu plumb, în 1957, a ţăranilor care făceau ţuică în cazane lipite cu plumb.
De asemenea, a fost profesor de igienă şi medic al Liceului „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, dar şi profesor la Şcoala Tehnică Sanitară din municipiu.
Autor de studii şi doctor în ştiinţe medicale, medic apreciat de pacienţi
Experienţa de la patul bolnavilor a fost expusă în zeci de articole publicate în reviste de specialitate şi comunicări la congrese şi simpozioane. Pe baza acestora, a obţinut titlul de Doctor în Ştiinţe Medicale în anul 1967, acordat de o comisie formată din personalităţi remarcabile ale medicinei româneşti (academicianul M. Ciucă, prof. dr. Nestorescu, membru corespondent al Academiei, prof. dr. Marin Voiculescu, dr. doc. Marcela Popovici, dr. doc. En. Sturza). În 1970 devine membru al Societăţii Franceze de Microbiologie, iar în 1973 membru al Comitetului de Conducere al Societăţii de Patologii Infecţioase a Societăţii de Ştiinţe Medicale Bucureşti.
Deoarece în perioada comunistă activitatea de liberă practică a medicilor era mult restrânsă, cabinetul particular al doctorului C. Lupescu a fost deschis doar în anumite perioade de timp, astfel că de experienţa profesională a acestuia au putut beneficia din nou bolnavii din Târgu Jiu abia după 1990, până când vârsta înaintată l-a obligat să renunţe la activitatea sa profesională.
L-am întrebat pe cunoscutul medic dacă a regretat că nu a plecat din Târgu Jiu, într-un oraş mai mare, cu clinici şi spitale mult mai bine dotate. A fost de acord că acolo ar fi avut mai multe posibilităţi de investigaţii, de laborator, mai multe posibilităţi de a consulta bibliotecile universităţilor şi Biblioteca Academiei. Dar altele au fost motivele pentru care a rămas în oraşul natal : „Nu-mi pare rău că nu am plecat pentru că, întâi de toate, am putut să fiu lângă părinţii mei bătrâni şi bolnavi, care au făcut sacrificii ca să mă ţină la facultate, al doilea, eram mai cunoscut în Târgu Jiu. În Bucureşti aş fi fost un necunoscut pe stradă, pe când aici mă cunoaşte aproape toată lumea. Şi asta îmi dă o satisfacţie deosebită, mai ales că acum, în ultimul timp, mă întâlnesc cu mulţi aproape zilnic, care îmi spun: «Dl. doctor, mi-aţi îngrijit copilul, dl. doctor, mi-aţi salvat soţia, dl. doctor, m-aţi îngrijit şi pe mine». Asta e cea mai mare satisfacţie pe care o poate avea un medic ieşit la pensie. Îmi aduc aminte că, acum câteva luni, trecând pe stradă, o ţărancă, o femeie de vreo 60 de ani, mă opreşte: «Sunteţi dr. Lupescu? – Da! Şi sare şi mă sărută. – Ce ţi-e, mă, femeie? – Eu am fost bolnavă şi zece zile n-am ştiut de mine. Am avut meningită şi dvs. m-aţi făcut bine şi iată-mă, cum sunt acuma». E o mare satisfacţie pentru mine să primesc astfel de mulţumiri din partea foştilor mei bolnavi”.
„Casa cu magnolii” şi familia
În perioada interbelică, poziţia socială a unui medic era dintre cele mai înalte şi apreciate. Astfel că tânărului medic Constantin Lupescu, cu o bună pregătire profesională, nu i-a fost greu să se afirme. „Pe mine m-a atras la Târgu Jiu dragostea de părinţi, dar şi faptul că mă lansasem foarte repede ca medic în oraş şi în judeţ. Mă cunoşteau colegii mei, care deveniseră preoţi, învăţători şi aşa mai departe. Am avut o clientelă foarte numeroasă, pentru că, pe vremea aceea, nu exista policlinică. Totul era cabinetul medical particular. În spital se internau numai bolnavii care erau extrem de gravi sau prea săraci, încât eu uneori terminam la 11 noaptea activitatea. La 34 de ani mi-am făcut locuinţa aceasta. Înainte, aici era un câmp viran foarte extins, spre miazănoapte era clădirea lui Haiducescu Emil, care a fost directorul Prefecturii, şi dincolo, spre miazăzi, era locuinţa profesorului Ştefan Petrescu (în spatele Bibliotecii Judeţene Christian Tell – n.a.). În rest, era câmp viran. Casa Sărăcăceanu (din strada Eroilor nr. 25 – n.a.) nu era construită, iar acest teren a aparţinut Generalului Magheru”.
Casa generalului gorjean, cunoscut pentru implicarea sa în Revoluţia de la 1848, era situată acolo unde în prezent se află una dintre clădirile spitalului de pe strada T. Vladimirescu. În copilărie, C. Lupescu se juca în grădina casei respective cu ceilalţi copii de vârsta lui. În anul 1937, doctorul a cumpărat locul de casă de la nişte descendenţi ai generalului Magheru. Câţiva ani mai târziu, în 1944, a mai cumpărat o suprafaţă de teren învecinat pe care, ulterior s-au construit Trustul de Construcţii şi o aripă a spitalului (Dr. C. Lupescu, Biografii sentimentale, vol. II, Târgu-Jiu, 1998, pp. 75-77).
În ce priveşte proiectul casei, acesta a fost făcut de arhitectul şef al Capitalei, State Baloşin, care era şi profesor de arhitectură. „La început nu a vrut, mi-a spus că el nu construieşte decât blocuri, că a construit 22 de blocuri şi avea 22 de apartamente, ca plată. Însă, un nepot al lui cu care eu eram prieten, a intervenit şi aşa mi-a făcut planul locuinţei [...] Execuţia construcţiei a fost făcută de Vigi Pittini, tâmplăria, de fraţii Gheza, iar acoperişul, de către Tibi. Toţi aceştia au fost profesionişti de excepţie”.
O scurtă descriere a casei a făcut fiul doctorului, Constantin Lupescu, medic emigrat în Germania, într-un interviu din februarie 2014, publicat în ziarul Pandurul: „Casa a fost concepută arhitectural în exterior în formă de L, cu jocuri de acoperiş, cu un brâu de granit sculptat, care îmbracă casa şi în care sunt implantate două fântâni arteziene, care îi dau o notă originală, împreună cu o pergolă din stâlpi de lemn, pe care este plantată o viţă de vie sălbatică. În faţa casei se află o splendidă grădină de flori, cu zeci de magnolii, de trandafiri şi multe alte flori care, în totalitate, dau casei un farmec deosebit. Pe drept cuvânt, casa a fost considerată de toţi cei care o ştiau înainte de a fi agresată cu un scop precis, ca cea mai frumoasă casă a oraşului – o bijuterie arhitectonică”.
Aici a locuit doctorul Constantin Lupescu împreună cu soţia sa, Natalia Lupescu, până la trecerea lor în lumea de dincolo. Împreună au avut doi copii, ambii deveniţi medici. Natalia Lupescu a fost licenţiată în farmacie şi a deţinut o farmacie particulară în strada Victoriei, până în anul 1949, când aceasta a fost naţionalizată. Despre soţia doctorului, profesorul şi filosoful George Uscătescu, absolvent al Liceului „Tudor Vladimirescu” şi apropiat al familiei Lupescu, spunea: „doamna Natalia, fiinţa fără egal ca delicateţe, stil şi personalitate” (Dr. C. Lupescu, Biografii sentimentale, Târgu-Jiu, 1993, p.3).
Persecuţiile, condamnările şi suferinţele cauzate de regimul totalitar comunist
Frumuseţea casei şi bunăstarea familiei i-au adus şi multe neplăceri doctorului Constantin Lupescu. „În anul 1950, Securitatea m-a evacuat din casă, pe motiv că vrea să stea în casa mea, să fie sediul ei. M-au evacuat din casă fără nicio altă discuţie. Pe vremea aceea, în Rusia, Beria (L.P. Beria – n.a.), care era şeful Securităţii, încălecase partidul. Şi acelaşi lucru se întâmplase şi aici. Şi mi-a fost frică să fac vreo intervenţie, pentru că Securitatea putea să-mi arunce vreun revolver, vreun manifest (în grădină – n.a.) şi să am mari neplăceri. Şi am aşteptat patru ani de zile, până în 1954, când Beria a fost executat şi atunci eu am adresat lui Gheorghiu-Dej, care era preşedintele Statului, o simplă cerere, în care am spus că am fost naţionalizat, consider ilegal, deoarece decretul prevede că sunt scutiţi de naţionalizare liberii profesionişti şi salariaţii de stat. Sunt şi salariat de stat, sunt şi liber profesionist. Nu am mai făcut nicio aluzie la lagăr, pentru că mi-am închipuit că ştie el. Şi spre surprinderea mea, peste vreo şase zile, am primit la spital un telefon, chiar de la Preşedinţie, de la Gheorghiu-Dej. Să spun drept, m-am şi bâlbâit puţin, că nu m-aşteptam. Şi am spus că eu n-am făcut politică, n-am avut pământ agrar… «Ştiu eu, fii liniştit, în trei zile vei fi în casă»”. Gheorghiu-Dej nu a lăsat lucrurile la întâmplare şi a trimis pe secretarul său să verifice la faţa locului dacă ordinul a fost îndeplinit. După doar câteva ore, doctorul şi familia sa au putut să revină în locuinţa lor. Mai mult, secretarul lui Gheorghiu-Dej l-a asigurat că locuinţa, care fusese naţionalizată, va fi scoasă de sub naţionalizare printr-un decret emis special.
Datorită faptului că şi-a îndeplinit ireproşabil profesia de medic, doctorul Constantin Lupescu nu a făcut niciodată diferenţă între bolnavi. „Aveam, acolo în lagăr, şi legionari, şi comunişti. Eu am detestat partidele extremiste, dar eram medic şi jurământul lui Hipocrate spune aşa: «Să tratezi pe cel mai mare duşman al tău ca pe ruda ta cea mai apropiată», încât eu nu am tratat acolo persoane, am tratat bolnavi. Ei toţi erau nişte anonimi, aşa că şi cu Gheorghiu-Dej nu m-am purtat deosebit faţă de alţii. Însă fiindcă el avea o fistulă în regiunea anală şi mi-era greu să-l tratez în lagăr, l-am internat în spital. Poate singura favoare pe care i-am făcut-o a fost să-l mai ţin în spital când veniseră de la lagăr să-l ridice şi eu am spus că atât timp cât sunt eu medic, nu poate să treacă peste mine şi l-am mai ţinut [...] Destinul a hotărât să am recunoştinţă faţă de Gh. Gheorghiu-Dej, deşi l-am detestat, deoarece a instituit în ţară o cruntă teroare comunistă, a cărui victimă a fost şi fratele meu”.
Grigore Lupescu, fratele doctorului, a fost arestat şi deportat la Canal, din cauza faptului că fusese directorul Băncii Româneşti din Târgu Jiu, proprietar al Fabricii de cărămidă refractară de la Vădeni şi al muntelui Viezuroiu, de unde se aducea minereul necesar la fabrică, iar soţia sa era proprietara unei întinse suprafeţe de teren arabil, dotă de la părinţi. După trecerea prin mai multe închisori, după doi ani de schingiuiri şi muncă istovitoare, a decedat în închisoarea Jilava, fiind înhumat într-o groapă comună, fără cruce şi fără niciun însemn.
Peste câţiva ani, în 1959, regimul comunist avea să îi facă probleme din nou doctorului Lupescu: „s-a emis o lege pe cât de nedreaptă, consider eu, pe atât de barbară, conform căreia toate persoanele care deţin monezi de aur să le predea Statului. La sfatul fratelui meu, care era directorul Băncii Româneşti, filiala Târgu Jiu, investisem toate economiile mele şi ale soţiei, proprietară de farmacie, în monezi de aur, 500 de monezi. Şi eu nu le-am predat, pentru că mi s-a părut nedrept. Voiam să le păstrez pentru neputinţele bătrâneţii, ale bolii. Dar misiţii, adică cei care mi-au procurat, mi-au vândut aceste monede m-au denunţat. M-au luat, m-au arestat, m-au dus la Bucureşti, m-au ţinut acolo închis, patru-cinci ore, până noaptea târziu îmi luau interogatoriu, ca să mă epuizeze, apoi de bună voie le-am spus că le dau monedele. M-au minţit ei că a venit un ordin să nu mai fie pedepsiţi cei care le predau, că pe mine nu mă mai interesau monedele, era frica de pedeapsă. Am venit la Târgu Jiu, le-am dat monedele, ca după aceea să fiu condamnat 15 ani cu confiscarea întregii averi”.
Dezamăgirea cea mai mare venise, însă, de la faptul că sentinţa fusese dictată de prim-secretarul judeţului Gorj, un anume Vasile Cîrstea, fost om de serviciu în farmacia Nataliei Lupescu. Acesta fusese angajat doar la insistenţele mamei sale, lăptăreasa familiei, care îşi dorea „să aibă o lefşoară” şi băiatul ei de 15 ani. Ajuns om important al partidului, acesta ocupase casa profesorului Ştefan Petrescu, o persoană de notorietate în oraş, şi care nu a mai revenit niciodată în casa sa, trebuind să locuiască în doar două cămăruţe, într-o altă casa naţionalizată de pe strada T. Vladimirescu. Primul-secretar devenise, astfel, vecin cu familia Lupescu, care îl ajutase în tinereţe şi căreia, acum, îi răsplătea binele făcut cu numeroase răutăţi învăţate la şcoala de partid de la Moscova. Spre deosebire de acesta, procurorul care trebuia să îl acuze, s-a transformat într-un apărător al doctorului Lupescu, care îi salvase copilul de la moarte cu mai mulţi ani în urmă. La fel s-au comportat şi alţi oameni pe care doctorul îi ajutase fără a face deosebire, doar pentru că şi-a respectat jurământul depus la terminarea facultăţii.
Doctorul Constantin Lupescu a fost eliberat din închisoare după doar trei săptămâni de detenţie, printr-un decret de graţiere emis de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale (desigur, din nou la cererea expresă a lui Gh. Gheorghiu-Dej), pentru ca mai apoi, să poată să îşi reînscrie şi fiul la Facultatea de medicină de la Cluj, unde obţinuse note foarte mari la admitere, dar fusese respins de comisia politică. Pe dosarul lui fusese scris, cu cerneală roşie: „Tatăl speculant al sănătăţii publice”, aluzie la cabinetul particular al doctorului.
În completarea acestor relatări, ar fi bine de adăugat câteva fraze pline de înţelepciune pe care doctorul C. Lupescu, ajuns la vârsta senectuţii, le-a inserat în „Confesiuni” (Dr. C. Lupescu, Biografii sentimentale, Târgu-Jiu, 1998, p. 109): „Drumul vieţii mele nu a fost presărat numai cu trandafiri, ci şi cu spini. În situaţiile grele ce mi le-a impus soarta, am găsit sprijin salvator la persoane faţă de care mi-am făcut doar datoria de medic. Am trăit şi invidia unor colegi care se simţeau stingheriţi de mine în activitatea lor profesională. «Invidia medicorum pessima est» (Invidia dintre medici este cea mai rea”.
Depozitar al unor amintiri fabuloase, cu prieteni remarcabili, ale căror nume apar chiar şi în cartea de istorie a neamului
Aşa cum scriam la începutul acestui articol evocator, doctorul Constantin Lupescu a avut şansa de a cunoaşte oameni deosebiţi. I-au călcat pragul casei mari personalităţi ale culturii noastre naţionale, s-a intersectat cu oameni care au făcut istorie şi de a căror prietenie şi apreciere s-a bucurat în diferite ocazii. A ajutat pe cât i-a permis profesia sa de medic şi, Slavă Domnului!, a făcut-o cu multă bucurie şi pricepere. Întâlnirile, discuţiile, momentele de destindere şi de mare emoţie intelectuală i-au rămas în amintire şi, spre satisfacţia celor care vor să afle mai mult despre istoria Gorjului şi a ţării, doctorul Constantin Lupescu a făcut un efort memorialistic deosebit, strângând toate aceste figuri în două volume de „Biografii sentimentale”, apărute în anii 1993 şi 1998.
Din paginile acestor cărţi ne privesc nume sonore din istoria medicinei mondiale, dar şi medici ai Spitalului Judeţean din Târgu Jiu, oameni de stat şi preşedinţi de partide politice, pictori, filosofi, literaţi, muzicieni, militari, istorici şi jurişti, dar şi oameni simpli, cu suflet bun şi drept. Pentru că nu se poate altfel, pentru a respecta adevărul, sunt menţionaţi şi câţiva dintre cei care şi-au irosit viaţa, făcând rău, suprimând vieţi şi schimbând destine prin acţiunile lor. Deosebit de interesante sunt şi evocările privind Târgu Jiul de altădată şi impresiile de călătorie din ţările vizitate.
Această forţă evocatoare transpare şi din înregistrările pe care autoarea acestui articol le-a făcut în cursul anilor 1996 şi 1997 în casa doctorului Constantin Lupescu, cu ocazia realizării unor episoade din cadrul emisiunii „Fotografii de familie”: Iosif Keber, George Uscătescu, Târgu Jiul de altădată, Constantin Săvoiu, doctor Grigore Lupescu şi episodul dedicat în întregime doctorului Constantin Lupescu. Filmele respective au fost difuzate la Televiziunea Târgu Jiu şi pot fi accesate pe canalul YouTube, cu excepţia celui despre G. Uscătescu, care s-a pierdut.
Discutând cu dr. C. Lupescu în pregătirea şi în timpul filmării acelor interviuri, aveam senzaţia că mă întorc în timp, printre figuri ale unui trecut despre care doar citisem sporadic, fiinţe de abur care prindeau un contur atât exact în povestirile doctorului. Îmi doresc să fi avut mai mult timp, să fi pus întrebări mai multe şi despre alte întâmplări din viaţa urbei noastre de pe Jiu. Dar atâta a fost.
Mai trec uneori prin faţa casei doctorului Constantin Lupescu şi înţeleg că fiecare om are un timp al său pe pământ, pe care trebuie să îl folosească atât cât poate de bine, în folosul semenilor săi. Din „casa cu magnolii” au mai rămas doar zidurile, fără decoraţiunile care o făceau unică şi atât de frumoasă. Din grădina cu flori şi fântâni nu a mai rămas nimic. Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu ce este în interior, în sufrageria decorată de Keber şi în celelalte camere în care, timp de peste şase decenii, o familie de oameni culţi şi educaţi şi-a dus existenţa, cu bune şi cu rele. Cei doi copii ai familiei, ambii medici, au plecat spre alte destinaţii (fiica, Rodica, în Satu Mare, iar fiul, Constantin, în Germania), găsind acolo, probabil, ceea ce Târgu Jiul şi România nu le oferea la vremea aceea. Casa doctorului C. Lupescu nu mai este. În memoria mea şi a celor care l-au cunoscut mult mai bine rămâne însă OMUL şi MEDICUL Constantin Lupescu. Dacă locuinţa sa nu a putut primi o destinaţie utilă pentru comunitate, ar fi bine ca, măcar după două decenii, să primească o înfăţişare mai onorabilă, care să spele ruşinea degradării intenţionate şi doar cu un scop mercantil a acesteia. După cum ne învaţă exemplul vieţii celui care a ridicat-o şi a locuit-o, în viaţă nu sunt importante doar avantajele materiale. Faptele bune şi respectul celor din jur contează mult mai mult.
La două decenii de la trecerea la cele veşnice, să aducem un omagiu doctorului Constantin Lupescu, desemnat CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI TÂRGU JIU în anul 1996!
Adina Andriţoiu
