Doar o plecare urgentã din ţarã mai poate sã îţi refacã speranţele şi sã îţi echilibreze linia orizontului. Legãtura cu normalitatea pare din ce în ce mai slabã în ţarã, ca locuitor permanent al acestor locuri nebinecuvântate de oameni. Revenirea la normalitate sau venirea cãtre normalitate nu mai este posibilã pentru românii care locuiesc în România. Nimeni de aici nu mai ştie ce înseamnã sã trãieşti normal, sã duci o existenţã necomplicatã. Românii s-au obişnuit sã trãiascã în scandaluri, în sãrãcie şi în neputinţã şi s-au obişnuit cu gândul cã nu se poate şi cã nu funcţioneazã nimic. Atunci când ceva funcţioneazã ori este legat de supranatural ori de anormal.
Românii au ajuns sã fie vãzuţi ca nişte neputincioşi şi mult mai grav este cã ei chiar se cred nişte neputincioşi. Mai au din când în când câte un puseu de orgoliu, când vreun maghiar revendicã Ardealul sau arboreazã câte un drapel al Ungariei pe vreo primãrie din Ţinutul Secuiesc sau când câte un turist român este arestat la Roma pentru cã este considerat ţigan sau când este împuşcat în cap prin Grecia. Ruşinea de a fi turist român.
Uneori, românii mai storc sau storceau şi câte o lacrimã dupã o medalie obţinutã în sport. Nu mai este cazul sau nu prea mai este cazul. Mai este foarte puţin pânã când risipirea românilor ca neam va fi completã. Sã nu urmeze risipirea ca ţarã. Din deznãdejde şi urã nu se naşte nimic.
În acest moment România este împãrţitã în douã mari ţãri: România românilor care îşi meritã soarta şi conducãtorii şi România celor care nu au avut sau au curajul sã plece, sã îşi facã un rost în altã parte sau mãcar sã iasã sã se loveascã de pragul de sus al normalitãţii din alte zone unde viaţa nu este aşa de complicatã. Sã ai o ţarã care în aparenţã îţi oferã cam de toate şi sã nu ai nici cea mai micã preocupare sã faci ceva cu ea. Doar sã o ciuguleascã din inerţie şi prin rotaţie politicienii şi electoratul sã voteze. Românii care locuiesc în România chiar îşi meritã ţara pe care o au, pentru cã de fapt nu îşi mai doresc nimic, decât sã aibe ce mânca de la o zi la alta. O luptã surdã cu sãrãcia. Când îţi e foame nu prea mai citeşti. Te uiţi la analiştii de la RTV, Realitatea şi Antene. Numai cei cu început de schizofrenie reuşesc sã se detaşeze de porţiunea de irealitate care îi înconjoarã şi sã îşi creeze propria normalitate în România. Un om onest şi cu bun simţ ori pleacã, ori îşi aşteaptã decesul în mizerie. Dacã nu îşi scuturã jugul şi jegul care le-a fost pus în spate şi cu acceptul lor, românii vor avea o soartã crudã. E clar cã de la românii care îi conduc nu mai au nimic de aşteptat. E absolut sigur cã numai un om din afara ţãrii mai poate face ordine şi rupe vechile legãturi dintre români. Românii aflaţi într-un impas politic au adus cândva tot un om din afara ţãrii sã îi conducã şi soluţia s-a dovedit a fi viabilã, cu toate cã dâmboviţenii nu s-au prea germanizat, iar germanii aduşi sã conducã ţara s-au cam dâmboviţat.
Cine nu îşi dã şi ultima leţcaie sã vadã o bucatã de romã, paris sau berlin sau/şi de ungarie se poate declara definitiv rupt de realitate şi normalitate. Românii s-a obişnuit definitiv cu gândul cã ei sunt în slujba politicienilor şi nu politicienii în slujba lor. Politicienii s-au obişnuit aşa de mult cu puterea, încât nu mai vor sã renunţe la ea. S-au tot rotit între ei la Putere, încât le vine greu sã o cedeze din patru în patru ani. Mereu aceleaşi şi puţine figuri. Nu mai existã nicio variantã, alternativã la cei care se rotesc. S-au terminat toate opţiunile şi decesele politice. Scrutinul se roteşte în gol. Românii de afarã vãd poate mai limpede ce se întâmplã acasã, dar cu ce-i ajutã?
