Pentru mine, o vacanţă adevărată înseamnă să văd neapărat locuri noi, despre care am auzit, citit, văzut la tv. Aşa era cu Bucovina, un fel de tărâm al poveştilor cu ierni înecate în zăpadă, al istorisirilor despre faptele nemaipomenite ale marelui domnitor moldav, devenit Ştefan cel Mare şi Sfânt. Care domnitor ridicase câte o biserică sau mănăstire după fiecare bătălie câştigată împotriva necredincioşilor, biserici de o mare frumuseţe şi dăinuire în timp.
Pentru cei temători, ezitanţi atunci când este vorba să plece la drum în vreme de epidemie, trebuie să spun că în zona Gura Humorului nimic nu indică mijlocul sezonului estival. Nici măcar în locurile altădată sufocate de maşini şi turişti nu întâlneşti prea multă lume. Aşa că am avut ocazia să ne bucurăm de peisaj, de drumeţii, să stăm de vorbă cu localnicii, în tihnă şi fără spaima continuă a suspectării celor din jur.
Cred că principalul atu al pensiunilor din Voroneţ, acolo unde am stat şi noi, este apropierea de pădure. Am citit că moldoveanul din Ţara de Sus, aşa cum se numea Bucovina pe la începutul secolului XVIII (să nu faci greşeala să-l numeşti moldovean, că se uită urât la tine) iubeşte spaţiile largi, grădinile generoase din jurul casei. Mergând pe uliţele Voroneţului, localitate componentă a oraşului Gura Humorului, te vei convinge că un om gospodar nu este o raritate aici. Fiecare curte este îngrijită, casele arată ca şi cum ar fi fost renovate luna trecută, iar grădinile arată preocupare şi pentru estetică, nu numai pentru producţia de legume (!). Este adevărat, de ceva timp, năvala turiştilor, dar şi a investitorilor cu bani a contribuit la o aglomerare a clădirilor din multe curţi. Miroase a dorinţă de profit, dar mai există şi gospodăriile tradiţionale.
Mănăstirea Voroneţ
Ca român, cred că trebuie să faci un drum în Bucovina o dată în viaţă. De ce? Pentru că aici este cea mai importantă graniţă a spiritualităţii noastre creştine. Se spune că dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare înmormântat la Putna, Moldova nu s-ar mai aflat între hotarele României, nici măcar aşa, înjumătăţită. Iar fără sfaturile, binecuvântarea şi rugăciunile Cuviosului Daniil Sihastrul, Domnitorul Ştefan nu ar fi putut să învingă în 36 din cele 40 de bătălii pe care le-a dus cu duşmanii creştinătăţii. „Atunci când Sf. Cuvios Daniil Sihastrul s-a mutat la Domnul, însuşi domnitorul Moldovei i-a aşezat trupul în racla săpată în pronaosul Mănăstirii Voroneţ”, am aflat din interesanta povestire a Maicii Elena.
Biserica mănăstirii a fost ridicată în doar trei luni şi trei săptămâni, în anul 1488. Unii adaugă „se spune”, punând la îndoială veridicitatea documentelor vremii. Pentru că nu le vine să creadă că s-a putut realiza o asemenea performanţă în secolul XV, cu mijloacele vremii. Ei uită, însă, de ajutorul divin pe care Ştefan cel Mare şi Sfânt îl primea în bătăliile duse împotriva duşmanilor ţării, de rugăciunile neîntrerupte pe care le făcea înainte de orice luptă, precum şi de sprijinul extraordinar pe care l-a primit de la sfetnicul său de suflet, Cuviosul Daniil Sihastrul.
Maica Elena este un ghid care îşi argumentează foarte clar fiecare afirmaţie, cunoscând duhul vremurilor, cu aplecare spre distracţie şi luare în râs a tradiţiilor, fie ele religioase, culturale sau morale. Ne tălmăceşte semnificaţiile picturilor fără vârstă de pe pereţii bisericii care poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Îşi cere iertare pentru că trebuie să plătim intrarea, însă spune că statul român de acum este mai avid de bani decât statul român din 1948, care a recunoscut că pădurile luate din posesia mănăstirii au aparţinut obştii monahale. În schimb, în anii din urmă, deşi nu a retrocedat pădurile acestei obşti, nu alocă nici bani pentru întreţinerea lăcaşului de cult, inclus în patrimoniul UNESCO din anul 1993. „Trebuie să ştiţi că bisericile noastre ortodoxe sunt unice în lume prin pictura exterioară a pereţilor. Vin aici turişti din lumea întreagă, sunt zile când vedem poate unul sau doi români, în rest sunt numai străini.” Cu atât mai tristă este situaţia zidului împrejmuitor care a trebuit să fie sprijinit după doar 50 de ani de la refacere: „Vin restauratori cu doctorate, cu computere, cu aparate de tot felul şi nu sunt în stare să construiască un zid. Iar în vremea lui Ştefan cel Mare s-a ridicat această bisericuţă care, iată, stă în picioare şi după cinci sute de ani”.
Facem ocolul bisericii, ne bucurăm privirea cu frumuseţea picturii acolo unde a rezistat. În unele locuri, abia se mai vede; ploile şi vântul dinspre nord au spălat chiar şi cele mai rezistente vopsele. Intrăm apoi în interior, goniţi de zgomotul utilajelor grele care construiesc pe coastă, chiar deasupra mănăstirii, un spa (!). Minunată alegere, ne spune, cu ironie, maica Elena. Deschiderea care face trecerea între naos şi pronaos este scundă: „Atât era de înalt domnitorul nostru Ştefan, cu coroană cu tot. El a fost mare prin fapte, nu prin statură”, ne încredinţează ghidul nostru. Îngenunchez la mormântul Cuviosului Daniil din pronaos, cu toţii ne rugăm în linişte şi apoi ne îndreptăm spre ieşire, cu gândul că am petrecut câteva clipe de înălţare sufletească în tihna acestui lăcaş de rugăciune.
De reţinut este faptul că Mănăstirea Voroneţ, aşezământ de călugări, a fost închisă în timpul stăpânirii austriece asupra Bucovinei, începând cu anul 1785 şi şi-a reluat viaţa monahală după 206 ani, în 1991, ca obşte de maici. Biserica mănăstirii a continuat să fie folosită ca biserică parohială în tot acest timp. Din 1490, la mănăstire s-a organizat şi o şcoală de copişti, dar şi o şcoală pentru copiii de boieri şi de preoţi care învăţau pentru a deveni preoţi, copişti de cărţi, dieci pentru cancelariile ţinuturilor şi oraşelor, dascăli pentru biserici şi şcoli.
Capriciile istoriei, dar şi evoluţia mentalităţilor au schimbat total raportul dintre biserică şi şcoală. Deşi începuturile şcolii se află în bisericile de acum peste cinci secole, când şcoala era parte a bisericii, în prezent biserica, studiul religiei a ajuns să fie dat afară din multe instituţii de învăţământ.
Adina Andriţoiu
