Suntem într-un an crucial, cu semnificaţii profunde pentru destinul nostru istoric: se împlinesc 100 de ani de când a avut loc consacrarea juridicã internaţionalã a României, prin Tratatul de la Trianon de la 4 iunie 1920. Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România îşi exprimã bucuria de a semnala faptul cã statul român încã existã pe hartã, în ciuda presiunilor şi asediilor politice exercitate continuu asupra lui, în toatã aceastã perioadã de 100 de ani. Ne întristeazã în acelaşi timp comportamentul abulic al clasei politice actuale care, în ultimii 30 de ani, nu a fãcut decât compromisuri incalificabile cu forţe politice şi economice interne şi externe, negociind vânzarea cu toptanul şi paralâcul a tot ce a însemnat şi înseamnã „Grãdina Maicii Domnului”. Iar tolerarea în mediul politic a hibridului UDMR – entitate constituitã ca ONG şi funcţionalã ca partid politic – reprezintã cea mai respingãtoare promiscuitate a clasei noastre politice. A ÎNTREGII CLASE POLITICE! Aşa s-a ajuns la situaţia ruşinoasã în care, chiar înainte de centenarul Trianonului, un proiect secesionist a trecut tacit de Camera Deputaţilor, încurajând separarea de România a unui teritoriu strãvechi românesc: proiectul privind autonomia aşa-zisului Ţinut Secuiesc.
Faptele sunt consumate. Scandalul de extracţie stradalã, care a cuprins şi legislativul, şi executivul României, capãtã valoarea unui autodenunţ caricatural al propriilor incapacitãţi de înţelegere a problemei naţionale. Problemã al cãrei arhetip îl reprezintã Marea Unire de la 1918, cu pandantul ei internaţional – Tratatul de la Trianon.
Cu îndreptãţirea pe care ne-o dã, prin atitudinea publicã, implicarea noastrã în problemele care frãmântã societatea şi naţiunea, noi, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, deplângem modul îndoielnic prin care decidenţii noştri au gestionat pregãtirea acestui eveniment de mare importanţã pentru existenţa noastrã în Europa şi în lume: 4 iunie, Tratatul de la Trianon.
Şi pentru cã acest tratat e atât de contestat de ţara „vecinã şi prietenã” Ungaria, al cãrei guvern a investit 300 de milioane de euro în aşa-zisul proiect „Trianon 100″ (de fapt, „Anti-Trianon 100″) e bine sã reiterãm câteva argumente istorice de drept internaţional, începând cu Declaraţia de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.
În deplinã rezonanţã cu valul revoluţionar şi aspiraţiile democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi rãsãritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, poporul român autohton din Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, etc. şi-a exercitat, în 1918, un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept ale popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare, de aceeaşi facturã cu cele fãcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite, sã uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta. Votul în unanimitate al delegaţilor a constituit baza juridicã, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Bãseşti: „Adunarea Naţionalã a poporului român din Transilvania, Banat şi pãrţile Ungariei (Partium – n.n.) a primit rezoluţiunea prezentatã prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestei provincii româneşti cu ţara-mamã… este pentru toate veacurile decisã!”.
Adunarea Naţionalã, având caracter de Constituantã şi fiind organ legislativ şi al suveranitãţii naţionale pentru poporul român trãitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sãtmar, Maramureş, etc., hotãrârile sale au avut putere de lege, pãstratã şi astãzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cãrora au fost adoptate. Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fost monarhia dualistã cu patria-mamã, decretatã de Adunarea Naţionalã Constituantã de la Alba-Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţionalã, a fost cu un an şi şase luni anterioarã semnãrii tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Regatul României, ca stat suveran, nu a fãcut decât sã aprobe, prin organul sãu constituţional, ca şi în cazul „Basarabiei” şi Bucovinei, decizia luatã de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiserã suveranitatea.
De menţionat cã întregul proces a fost legalizat, sub aspect juridic, şi de deciziile similare ale minoritãţilor alogene: ungurii (parţial), saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii, etc. (în totalitate). Acestea au fost consultate şi au subscris, prin hotãrâri luate în cadrul unor adunãri cu caracter plebiscitar, juridic recunoscute.
Drept urmare, Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu au fãcut decât sã consacre acceptul Ungariei, în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţã de acordul încheiat şi legiferat între douã pãrţi contractante suverane.
Caracterul de drept public al Adunãrii de la Alba-Iulia a fost în întregime admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.
De aceea, Conferinţa Pãcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat, ca operã a naţiunii române. Conferinţa a fost chematã doar sã dea consacrare juridicã internaţionalã noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţã a principiului naţionalitãţilor şi al autodeterminãrii popoarelor.
Am menţionat toate acestea pentru a le aminti, sau reaminti, acelora dintre români care mai cocheteazã cu autonomia Transilvaniei, cã aceasta nu e o problemã asupra cãreia sã se poatã decide la nivel parlamentar, guvernamental sau prezidenţial, întrucât Marea Unire a fost decisã, de facto şi de jure, în mod plebiscitar. Deci e o chestiune clarã de referendum. Chiar dacã, în prezent, organizarea unui referendum pe aceastã temã presupune asumarea unei responsabilitãţi personale uriaşe din partea participanţilor, responsabilitate pe care foarte mulţi nu o au şi nu o pot înţelege. Cãci, vorba lui Nae Ionescu, „opinia publicã n-are memorie”. Memoria colectivã se întreţine prin şcoalã, iar în şcoalã exact materiile identitar-formative au fost minimizate. Asta în ceea ce ne priveşte pe noi, românii. Nu şi în ceea ce priveşte UDMR-ul, care acţioneazã masiv şi agresiv pentru exacerbarea unei identitãţi configurate mincinos (vezi manualul „Istoria Secuilor”, editatã şi tipãritã, în limba maghiarã, pe banii publici ai contribuabililor români).
Aşadar, mesajul Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, adresat preponderent clasei politice, în acest an crucial pentru destinul României în lume, este urmãtorul:
Resetaţi-vã! Nu aveţi nici competenţa, nici legitimitatea de a decide graniţele exterioare şi interioare ale României. Nu aveţi nici mãcar dreptul de a le pune în discuţie. România nu e o tarabã cu obiecte de patrimoniu. România e un sanctuar pãzit de osemintele celor care au murit pentru ca ea sã existe. Voi, cei care decideţi pentru noi, n-aţi sacrificat nimic pentru aceastã ţarã. Nimic! N-aţi pierdut, cum au pierdut sute de mii de români înaintea voastrã, niciun copil frate sau pãrinte. Aveţi, în schimb, mâinile pãtate de sângele martirilor români al cãror model îl ignoraţi. Învãţaţi de la Viktor Orban şi UDMR, dacã de la istoria pe care n-o cunoaşteţi nu puteţi învãţa! Ei au investit într-o utopie 300 de milioane de euro, iar voi n-aţi investit nimic într-o realitate istoricã. Existã o listã uriaşã a investiţiilor anti-Trianon pe care aceştia le fac de trei ani încoace, pentru materializarea unei ficţiuni, listã care corespunde, simetric, lucrurilor pe care voi NU LE-AŢI FÃCUT!
În speranţa cã veţi deveni mai responsabili sau cã vã veţi înţelege mai bine menirea, vã reamintim, în acest context, cuvintele lui Mihai Eminescu dintr-un articol publicat în 1870, în ziarul „Federaţiunea” de la Pesta, cuvinte cãrora voi, clasa politicã de azi, le conferiţi o dureroasã actualitate: „Oricine a şovãit numai o datã în cariera sa politicã, fie el preluat, fie ilustritate, fie magnificenţã, trebuie înlãturat cu îngrijire, cãci aicea trebuesc oameni ai faptei pe cari sã nu-i orbeascã nici şansele, nici aurul, nici stelele şi ordurile mari, care în genere se pun pe inimi mici! Şi, apoi, cu oameni probi şi de caracter, nu se încapi transacţiuni încurcate. Ei vor cere pentru naţiunea lor cât li va ordona naţiunea ca sã cearã [...]. Astãzi credem cã ar fi venit timpul ca sã pretindem şi noi ceia ce ni se cuvine de secoli. E timp sã declarãm neted şi clar, cã în ţara noastrã, noi nu suntem, nici vrem sã fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem sã rãmânem români şi cerem egala îndreptãţire a naţiunii noastre. Faţã cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebãm cu rãcealã şi conştienţi de drepturile ce ni le dã aborigenitatea noastrã şi spiritul secolului: cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastrã?”
DORU DINU GLÃVAN, preşedinte UZPR
