Compozitorul Marcel Mihalovici, contemporan şi bun prieten al sculptorului, a avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Brâncuşi în perioada în care ambii locuiau la Paris. Deoarece au frecventat împreună aceleaşi locuri o bună perioadă de timp, Mihalovici l-a descris pe marele artist român ca pe „un om al pământului”, definiţie pe care i-a dat-o în anul 1968, într-un interviu acordat criticului literar N. Argintescu-Amza.
Marcel Mihalovici afirma că l-a cunoscut pe Constantin Brâncuşi în anul 1922 şi au rămas prieteni până la moartea artistului. Mai tânăr cu peste 20 de ani decât Brâncuşi, Mihalovici a plecat la Paris în anul 1919, când numele sculptorului român devenise deja parte a noii mişcări artistice europene. Sculptase Ecorşeul, Sărutul, Cuminţenia Pământului, Rugăciunea, câteva Coloane din lemn, lucrase puţin timp în atelierul lui Rodin, participase la mai multe expoziţii de la Bucureşti, Paris şi Londra, dar şi la celebra expoziţie de la Armory Show (1913), de peste Ocean.
Ce făcea Brâncuşi atunci când nu stătea ascuns în atelierul lui, lucrând la ceea ce îi dicta geniul său? Mihalovici ne spune că mergea la teatru, la teatrul popular, de cartier, unde venea o mulţime de lume. Se jucau piese cu titluri extravagante, „piese ciudate, caraghioase, şi adesea foarte bine realizate şi foarte bine jucate de către artişti populari […] Ce mai râdeam! Brâncuşi adora genul acesta de piese. Îmi amintesc de a fi mers cu el la music-hall. Era un music-hall numit «La cele o mie de coloane», în teatrul cu acelaşi nume, şi ce nu se afla acolo: o femeie cu barbă – adică nu, un bărbat cu barbă care cânta cu voce de femeie. Brâncuşi şi cu mine l-am bisat de atâtea ori, «Bis,bis, bis, bis» – el venea, pleca, venea iarăşi, ceilalţi actori nu-şi mai puteau continua programul – încât a venit directorul în persoană şi ne-a dat afară din teatru…”
De asemenea, în fiecare sâmbătă seară Brâncuşi mergea la un cinematograf de pe Rue de la Gaieté, unde Mihalovici cânta la vioară, deoarece îşi dorea să se întreţină din propria sa muncă. Rulau filme mute, iar tânărul compozitor asigura fundalul sonor. Brâncuşi venea împreună cu câinele lui, „o căţea mare şi albă pe care o numise Polaire” şi pentru care reţinea de fiecare dată un loc. „Îmi spunea: «Să-mi iei un loc pentru mine şi pentru căţaua». Venea şi Soutine (pictor francez care a făcut parte din mişcarea expresionistă – n.a.), şi Zadkine (artist rus, naturalizat francez – n.a.), şi Lipschitz (sculptor francez de origine lituaniană – n.a.) şi mulţi alţi artişti din Montparnasse, şi eu trebuia să mă scol în picioare şi să le cânt o romanţă: le cântam Milioanele Arlechinului ori Serenada lui Toselli sau mai ştiu eu ce – aveam un succes nebun; şi pe urmă se relua spectacolul, se juca filmul în continuare. Iar Brâncuşi era un client nelipsit în fiecare sâmbătă seara.”
La moartea lui Polaire, pe care o călcase un camion, a organizat o înmormântare foarte serioasă pe insula La Jatte, la cimitirul câinilor. După amintirile lui Mihalovici, avea de gând să aşeze acolo o sculptură a căţelei, pe care a o începuse, dar nu a mai terminat-o.
Adina Andriţoiu
Bibliografie:
Mihalovici, Marcel, Amintiri despre Enescu, Brâncuşi şi alţi prieteni, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987.
Casă distrusă în incendiu, reconstruită cu ajutorul donaţiilor sătenilor
