Cam cu zece ani în urmã scriam despre „umorul bancherilor” care lansaserã bancnota de un milion având ca figurã emblematicã pe Caragiale. Cel care în viaţa sa, scurtã dupã criteriile noastre, nu avusese şi nici nu visase la o asemenea sumã şi nicidecum avere. Bancnota, cu altã valoare mai apropiatã de forţa financiarã a scriitorului şi a celor mai mulţi dintre noi, existã şi astãzi în circulaţie. Desigur, nici acum o sutã de ani, nici ieri şi nici astãzi între Caragiale şi sutã sau milion nu existã vreo legãturã, decât cel mult ideea bancherilor de a pune pe bani imaginea unor valori culturale româneşti.
Nãscut la mijlocul secolului al XIX – lea, Ion Luca Caragiale a fost şi a rãmas cel mai important dramaturg român despre care Titu Maiorescu, deşi certat fiind cu el, scria:
„Convingerea ce o am despre Caragiale este cã are una dintre cele mai vioaie inteligenţe ce le poate produce natura, eclectic, bunã memorie, momente în care aceastã extraordinarã vibratilitate celularã a materiei cenuşii din creieri îl scoate mai presus de el însuşi şi-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei pãrţi a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însã le cunosc”.
Poet, nuvelist, dramaturg, conferenţiar la Atheneu, lector al propriilor producţii şi ziarist – meserie despre care puţini români cunosc câte ceva, înaintaşul nostru a debutat ca sufleur, copist şi actor în teatrul de familie încã de foarte tânãr, arãtându-şi dintru început talentul histrionic ce l-a însoţit toatã viaţa.
Chiar şi pseudonimele alese pentru semnarea articolelor în publicaţiile vremii subliniazã aceastã laturã a sa: Policar, I., L., I.L.C., C., I.L. Caragiale, Ion, Luca, Falstaff, Zoil, Nastratin şi Hans.
Începând cu Telegraful şi Ghimpele, din 1873 cariera publicisticã a lui Caragiale dureazã neîntrerupt pânã în 1912, anul morţii sale. Ziarele şi revistele la care a colaborat sau pe care le-a editat alãturi de prieteni literaţi sunt foarte multe. Iatã câteva dintre ele: Revista Contemporanã, Claponul, Alegãtorul Liber, Unirea Democraticã, Naţiunea Românã, România Liberã, Timpul, Convorbiri Literare, Voinţa Naţionalã, Constituţionalul, Lumea Veche, Ziua, Epoca, Universul, Gazeta poporului, Drapelul, Povestea Vorbei, Adevãrul, Foaie Interesantã, Literaturã şi Artã Româneascã, Pagini Literare, Gazeta Sãteanului şi Die Zeit.
Scriitoarea Ioana Pârvulescu, o marea admiratoare a operei caragialene, scria la centenarul morţii sale: “Ziarul era un spectacol pentru Caragiale, era scena lui, teatrul zilnic, îi satisfãcea ochiul şi nevoile de dramaturg”.
Aşa este. Fie cã aborda critica teatralã şi muzicalã sau cronica literarã a operei contemporanilor sãi, fie cã se avânta în susţinerea principiilor şi afirmãrii naţionale (cu precãdere în anii 1877 -1878) sau polemiza cu adversarii politici (cunoscut ca alegãtor conservator ca şi prietenul sãu Mihai Eminescu) îndeobşte cu liberalii, Caragiale s-a dovedit un spadasin fin al cuvântului ce folosea ironia fãrã a distruge adversarul ci mai ales pentru a-l ridiculiza.
Vã propun un citat mai lung din articolul sãu:
“POLITICÃ ŞI CULTURÃ, de Ion Luca Caragiale
Faptul cã la noi statul este aproape totul şi societatea aproape nimica are o consecinţã foarte pãgubitoare pentru cultivarea chiar întâmplãtoare a artelor şi literelor. E adevãrat, dupã cum am spus, cã, în loc de societatea aşezatã şi-nchegatã, n-avem decât o lume de strânsurã, care îşi schimbã în fiece zi fizionomia, care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu poate avea tradiţie nici unitate de gândiri şi de simţiri.
Cu toate astea, aceastã lume de strânsurã mişunã aci deasupra unui element etnic hotãrât. Sub tot acest Babel, existã o limbã româneascã, care-şi are geniul ei; sub toatã aceastã vultoare vecinic mişcãtoare, existã un popor statornic, care-şi are calitãţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plinã de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii. De ce, din straturile acestui popor, nu s-ar putea ivi din când în când unele inteligenţe deosebite, cari sã dea expresie monumentalã acelor nevoi, simţiri şi gândiri proprii? De ce, chiar din lumea de strânsurã de aşa diverse provenienţe, care mişunã dasupra poporului, nu s-ar gãsi arareori şi individualitãţi de o provenienţã mai aleasã şi mai nobilã, care sã se însufle de la acele nevoi, simţiri şi gândiri ale poporului, şi, pãtrunzându-se de geniul acestuia, sã-i ilustreze frumoasa limbã? De ce se-ntâmplã aşa de rar în literaturã, cãci de artele celelalte nici vorbã nu poate fi, o producţie de seamã?
Am spus-o de la început. Statul are aci greaua sarcinã de a forma o societate. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, el are nevoie de un puternic aparat politic, pe care trebuie sã-l susţinã şi sã-l întãreascã în fiece moment. El cheamã la sine toate inteligenţele, şi niciodatã n-are destule; orice inteligenţã trebuie absorbitã în aceastã vastã întreprindere a statului. Dar statul, deşi absoarbe pentru aparatul sãu politic toate inteligenţele remarcabile – şi, în lipsã de remarcabile, se mulumeşte chiar cu mai puţin, – înţelege bine cã, voind sã improvizeze o societate, nu-i ajunge numai progresul material. El simte cã-i trebuie, ca decor de rigoare, mãcar semnele exterioare, aparenţele unei mişcãri intelectuale. Atunci încep decretele absurde: instituţiuni şi şcoli de artã, pensiuni şi gratificãri la literaţi şi la artişti, premiuri academice şcl., şcl……….. şi acelaşi stat nu vede, sau se preface cã nu vede, cum cã toate inteligenţele şi talentele de seamã nu-i sunt de ajuns pentru aparatul sãu politic, darmite sã-i mai rãmânã şi pentru activitatea extrapoliticã, pentru cultivarea literelor şi artelor. Astfel, cine rãmâne la noi sã cultive exclusiv litere sau artã? Ori tineri, cari nu au nici vârsta a fi utilizaţi în viaţa publicã, şi au încã vreme sã facã încercãri puerile, aşteptând înrolarea lor în aparatul politic; ori un cap lipsit cu desãvârşire de sensul practic şi utilitar; ori - mediocritãţi, quasi inteligenţe, pseudotalente, ciurucuri sociale, cari sunt fericite a aduna de la banchetul strãlucit al vieţii publice firimituri şi resturi de sosuri, în formã de mititele diurne ori sinecure, premioare, gratificaţii şi altele”.
Şi iatã cum înţelegea Caragiale însemnãtatea presei, prin forţa exemplului:
„ÎNSEMNÃTATEA PRESEI, de Ion Luca Caragiale
Adesea ori auzi pe unii sceptici, cari nu cred în nimic… cari nu vor sã înţeleagã cã omenirea are o menire, susţinându-i cã invenţia tiparului a dat între altele omului şi mijlocul de a-şi arãta dobitocia şi a-şi exercita perfidia; cã presa liberã este adesea un testimoniu de paupertate intelectualã a unei naţii şi un document de rele nãravuri şi rele apucãturi. Uitã însã scepticii sã socoteascã marile avantaje ale presei. Un exemplu recent le va astupa gura. Iatã-l:
“Gheorghe Marin, un om modest pânã alaltãeri, devenit astãzi ilustru, a fost omorît şi chinuit, torturat şi asasinat de comisarul Creu. Dupã ce l-a ucis, comisarul asasin a pus câţiva sbiri de au luat cadavrul şi l-au îngropat noaptea. Ce ar fi devenit nenorocita vãduvã şi orfanii victimei, dacã nu era, gata la postul sãu, sentinela neadormitã a opiniei publice, presa? Din nenorocire pentru Gheorghe Marin şi familia, presa a aflat aceastã tragicã împrejurare, şi cu toatã sinceritatea şi buna credinţã de care este capabilã, a dat alarma cu atâta energie încât asasinii au trebuit sã batã în retragere. Ei, îngroziţi de descoperirea infamiei lor, s’au dus în toatã graba la locul unde îngropaserã pe mort, l-au desgropat şi i-au dat drumul, ameninţându-l însã cã dacã va spune cuiva cele întâmplate îl omoarã şi-l îngroapã iar. Şi astfel, graţie glasului puternic al presei, Gheorghe Marin a fost redat familiei sale şi societãţii. Suntem în dulcele Paştelui; sã zicem cu toţii: Gheorghe Marin a înviat! – Adevãrat a înviat!”
Într-o lucrare mai amplã, dedicatã jurnalistului Caragiale, criticul Marin Bucur scria:
„Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegãtorul liber (1875 – 1876) şi pânã la scrierea „Momentelor” (1899 – 1901), Caragiale, trecând prin orice rubricã a ziarelor la care colabora, va compune o operã umoristicã fãrã egal în literatura noastrã. Dar, paralel cu aceastã faţã a personalitãţii sale, în publicisticã mai este o faţã, de cele mai multe ori ascunsã în anonimatul de pânã acum al paginilor de ziare: anume o faţã gravã, preocupatã pânã la nelinişte şi frãmântare interioarã de destinul nostru naţional, pe fundalul mişcãrii politice confuze, superficiale, improvizate şi iresponsabile. Caragiale este singurul adevãrat mare contemporan al lui Eminescu. Poate cã în strãfundurile sale şi poetul, simţindu-se singur în redacţia Timpului, se va fi gândit la tovãrãşia perechii sale de destin!”
Înainte de a încheia aceastã scurtã dizertaţie aupra ziaristicii lui Caragiale, doresc sã vã readuc în memorie câteva titluri ale articolelor sale:
Literatura şi artele române în a doua jumãtate a secolului XIX, Politicã şi culturã, Teatrul cel Mare – “Urâta satului”, Cercetare criticã asupra teatrului românesc, Ştie carte bãiatu lui Papuca!…, Un mare sculptor român, „Balade şi idile” de George Coşbuc, Memorii din timpul rãzboiului, Grãmãtici şi mãscãrici, Despre Macedonski, D. B. P. Hãsdeu, „Spitalul amorului”. O prefaţã, Operã naţionalã, Teribil naufragiu, din norocire fãrã accident de persoane, Oare teatrul este literaturã?, 1907 din primãvarã pânã’n toamnã, Apelul la unire, Fraţi radicali şi D. Dim. Sturdza, Gogoşi, Liberalii şi conservatorii, Parlamentare gogoşi, Resbelul 1877, Situaţiunea Europei, Sãrbãtori mâhnite, Literatura şi Politica, Scrisoare, Toxin şi toxice, Convenţii cu Rusia, Poziţia ministerialã faţã cu revizuirea, Reportaj parlamentar, Sub ce regim trãim!
Voi termina aceste însemnãri cu un alt text al lui Caragiale, scris atunci când împlinea 60 de ani, puţin înainte de a trece în simbol şi eternitate:
„Trãiascã frumoasa şi cumintea limbã românã! Fie în veci pãstratã cu sfinţenie aceastã scumpã Carte-de-boierie a unui neam cãlit la focul atâtor încercãri de pierzanie”.
Aşa sã fie, cum a sortit maestrul. Iar voi, contemporanii mei – şi pe veci şi ai lui – citiţi-l, priviţi-i opera şi mai ales ascultaţi-l!
