FREAMÃT DE GÂNDURI

Sub egida cunoscutei edituri severinene „Profin”, în anul 2011 au vãzut lumina tiparului douã volume de versuri: „Freamãtul gândurilor de ieri” şi „Masca”, ambele aparţinând tinerei autoare gorjence Mihaela Alexandra Constantinescu.
„Fremãtul gândurilor de ieri” se constituie într-un un elegant registru liric, cuprinzând poeme de o rarã sensibilitate femininã, în care iubirea şi melancolia sunt clãdite pe nisipuri mişcãtoare, pe o planetã aflatã sub spectrul unui spot de luminã celestã. Sunt nelinişti şi cãutãri febrilecare pot fi  asociate cu iubirile şi frãmântãrile celui  care a constituit „spiritul adâncurilor” în literatura românã: poetul Nicolae Labiş.
Dacã în volumul de debut poeziile debordeazã de încãrcãturã liricã (uneori chiar impunându-se o şlefuire a materiei lexicale), fiind dominate de voluptatea metaforicã a unei metafizici omniprezente, în volumul „Masca”, Mihaela Alexandra Constantinescu face saltul de la poezia generoasã a iubirii ancestrale, la o poezie gravã, obsedant meditativã, ca o muzicã de orgã cu tonalitãţi introvertite, cartea beneficiind şi de generoasele şi expresivele ilustraţii ale graficienei Dorina Smarandache.
Deşi conştientã  cã „Într-o clipã/ poţi omorî un greiere,/ însã nu-i poţi rãpi/ cântecul verii”, prinsã în cercul unei oglindiri reflexive amãgitoare, autoarea cautã febril masca pierdutã, utilizând însã o sumedenie de alte mãşti complementare, fiindcã „Îmi era teamã sã vãd/ cine sunt cu adevãrat” („Masca”).
Prelungirea în „sufletul eliberat de patimi” a ecourilor de muzicã „veche”, prin intermediul unui doruri încã flambante, cu noduri de lacrimi sãvârşind o legãturã proscrisã, cântecul ascultat „se continuã în inima mea”, fiindcã  „dincolo de doruri,/ …/ închis într-o clepsidrã, / stã un regret” („O muzicã veche”).
Poate cã din acelaşi motiv se naşte şi dorinţa furnicii furnicii de a se îndepãrta de muşuroi („Dacã aş fi”), sau goana sufletului printr-un codru nemãrginit, cu convingerea cã „Orice încercare/ mã aduce/ în acelaşi punct” („Pãdurea nesfârşitã”), ori renaşterea retoricã a interogaţiei existenţiale a prinţului shakespirian Hamlet, cu speranţa cã va ajunge, totuşi, „lacrima cuiva” („Cine sunt eu ?”).
Poemele Mihaelei Alexandra Constantinescu jinduie dupã o linişte eliberatoare, cu viaţa pe viaţã cãlcând. Rupând filele vechiului manuscris al unui trandafir, stârneşte o furtunã de petale şi sentimente. Înţelege cã fericirea n-o poate cãuta în ochii altora, în ciuda faptului cã „Am vrut sã schimb decorul,/ sã închid ochii,/ sã încerc sã iert,/ sã uit/ şirul amintirilor”. Admirând un tablou cu trei copaci ( prinşi de secetã şi cerşind apã cu „ mânã întinsã spre cer”) şi „doi oameni/ ca douã picuri de apã/ cãzute din cer/ ca rãspuns la ruga pomilor”, poeta constatã cã, de fapt, „pictorul propriei vieţi/ suntem noi”, cei care în chenarul unui tablou efemer „trasãm linii,/ le dãm culoare/ şi tot noi/ le putem şterge” („Noapte de varã”).
Ferindu-se de tic-tacul ceasornicului cotidian al conştiinţei de sine, autoarea se strãduie sã culeagã fir cu fir iarba care i-a încolţit în destinul implacabil („Ceasul conştiinţei”), ori alergând cãtre o garã cu tren izbãvitor, în aşteptarea cãruia vede „umbra luminii” apropiindu-se, iar roţile frângând „linia unui destin ascuns” („Roata nopţii”).
Cu ochiul rece şi secat al fiinţei resemnate, autoarea rememo-reazã povestea iubirii apuse, în care „Tu ai fost sabia/ cu care am început/ lupta/ şi n-a fost vina mea/ cã te-ai rupt/ în douã bucãţi/ când mã îndoiam/ de veninul primei înfrângeri.” Deşi târziu, „Eu încã mai caut/ adevãrata iubire,/ tânjesc dupã un nou pas,/ o nouã sabie,/ o nouã luptã/ şi poate,/ o nouã înfrângere” („O nouã luptã”)
Chiar şi lumea cuceritã este în continuã schimbare („Cum îndrãznisem sã devin alt om ?”), deşi „Am pus capãt speranţei/ şi i-am închis uşile,/ am pus în jurul meu/ stâlpi”, pentru ca o simplã zvârcolire a trecutului sã producã implozia: „ „O explozie a sufletului meu,/ o explozie care/ împãrţea fericire./ Mi-am amintit/ şi am redevenit copil./ Ningea.” ( „Schimbãri”).
„Alba” corabie pe puntea cãreia au fost zvârlite idealurile purtate în larg, va fi „distrusã/ de fulgerul lacrimii”, însã „visele se vor întoarce”, cãci „Corabia credinţei/ le va purta,/ iar eu le voi lega/ de sufletul pustiu”(„Corabia”).
Este perceputã şi inutilitatea jurnalului cu amintiri: „Însemnarea mea/ nu mai are rost/ dacã mâna lui mã lasã/ şi ruga mea/ la ce mai foloseşte ?” („Jurnalul iubirii”). Cu toate acestea, „Ghemuitã între stâlpii gândului/ scriu în jurnalul/ zilei ce apune/ şi mã întreb/ când ai sã vii ?” („Când ai sã vii”).
Într-o metafizicã a durerii omeneşti, puratã de „umbrele fanteziei”, de sentimente contradictorii, cãtre „lumi paralele”, autoarea cautã febril prin vechile manuscrise şi regãseşte „o filã de viaţã” lângã care palpitã, însã crudul adevãr o transbordeazã „lângã o frunzã/ din plopul nostalgiei,/ îmbrãţişând/ ramurile iubirii” („Fantezia”).
Conştientã cã dragostea este ireversibilã, cã el „a plecat/ şi nimic nu-l va mai aduce”, cã „totul e fãrã sens”( pãstrând încã în palme „cheia a nimic”), autoarea are puterea sã se resemneze, ba chiar sã adopte un ton conciliant, poate chiar optimist: „La urma urmei/ în anotimpul trist/ gãseam împlinirea mea” („Anotimp trist”).
Într-o literaturã contemporanã  saturatã de obstrucţii şi pervertiri sociale, de toane şi concepte ocazionale,  poemele Mihaelei Alexandra Constantinescu aduc un val de prospeţime, de sensibilitate femininã şi de profunzime.
prof.  TITU  DINUŢ