Vespasian s-a urcat pe tron în anul 70 e.n, dupã teribilul interregn care a urmat morţii lui Nero şi cu care a luat sfârşit dinastia Iulia – Claudia, prima dinastie a Imperiului Roman.
Vespasian trãise puţin în Roma. Se nãscuse în provincie, la Rieti şi apoi îmbrãţişase cariera militarã, care îl purtase peste tot. Nu era de neam. Provenea din burghezia de la ţarã; gradele şi solda şi le câştigase cu mii de sacrificii şi ţinea la mare cinste în special douã virtuţi: disciplina şi economia. Avea şaizeci de ani când s-a urcat pe tron, dar se ţinea bine. Era complet chel, cu o figurã deschisã, colţuroasã şi cinstitã, împodobitã cu o pereche de urechi imense şi pãroase ca ale lui Ante Pavelici (om politic croat, un mare naţionalist din sec XX).
Pe aristocraţi îi detesta; îi considera nişte puturoşi şi n-a fost niciodatã tentat, ca toţi snobii, sã treacã drept unul de-al lor. Când un specialist în heraldicã, intenţionând sã-l înnobileze, a venit sã-i spunã cã i-a descoperit strãmoşii, care s-ar fi tras chiar din Hercule, a izbucnit într-un hohot de ras. Când primea pe vreun demnitar, îi pipãia hainele, ca sã vadã dacã erau din stofã prea finã şi îl adulmeca puţin, ca sã simtã dacã e parfumat. Nu putea sã sufere asemenea fineţuri.
Prima sa grijã a fost aceea de a reorganiza armata şi finanţele. Pe cea dintâi a încredinţat-o unor ofiţeri de carierã, aproape toţi provinciali ca şi el. Pentru cea de a doua, a ales drumul cel drept: sã vândã, la preţuri foarte piperate, demnitãţile publice mai importante. “Şi aşa”, spunea el, “sunt toţi nişte tâlhari, indiferent cum îi promovãm. Mai bine s-o porneascã dând înapoi statului, acum la început, câte ceva din ce or sã fure mai tarziu”. Aceeaşi metodã a folosit-o şi pentru reorganizarea fiscului. L-a încredinţat unor funcţionari aleşi printre cei mai rapaci şi mai lacomi şi le-a dat drumul, învestiţi cu puteri depline, în toate provinciile Imperiului. Închipuiţi-vã ce chilipir pe bieţii locuitori. Niodatã percepţiile Romei n-au funcţionat cu o atât de nemiloasã precizie. Dar când jaful s-a terminat, Vespasian i-a chemat la Roma pe executanţi, i-a elogiat şi le-a confiscate toate câştigurile personale, cu care, echilibrând mai întâi balanţa, a compensat mai apoi victimele. Fiul sãu, Titus, care era un puritan plin de scrupule, a protestat împotriva acestor procedee ce repugnau unui bigot cinstit şi virtuos ca el. “Eu sunt popã la bisericã”, i-a rãspuns taicã-sãu. “Cu bandiţii mã fac bandit”. Şi, ca sã mãreascã veniturile, a inventat şi acele mici monumente care îi mai poartã şi azi numele, vespasienele, stabilind o taxã pentru cine le folosea şi o amendã pentru cine nu. Şi la o astfel de mãsurã Titus a protestat. Taicã-sãu i-a vârat un sesterţ sub nas şi l-a întrebat: “Miroase a ceva?”
La zece ani de domnie înţeleaptã, cea mai înţeleaptã de care a beneficiat Roma dupã August, Vespasian s-a dus la Rieti în vacanţã. Venea deseori aici sã-şi întâlneascã prietenii din tinereţe, sã meargã împreunã cu ei la vânãtoare de iepuri, sã mai trãncãneascã, sã mai mãnânce o fasole cu costiţã, sau sã facã partidã de cãrţi, cãci astea erau distracţiile lui preferate. I-a venit proasta idee sã-şi clãteascã rinichii cu apã de Fonte Cottorella. Fie cã nu i se potrivea cura, fie cã exagerase doza, adevãrul este cã l-au apucat nişte colici şi, deodatã, şi-a dat seama cã nu mai era nimic de fãcut. “Vae!”, a exclamat el, fãcând cu ochiul şi nerenunţând, nici mãcar într-o asemenea clipã, la obişnuita şi naturala sa bunã dispoziţie, “puto dues fio”. (Vai, vai, am impresia cã sunt pe cale sã devin zeu). Dupã trei zile şi trei nopţi de dizenterie, a mai gãsit putere sã se ridice, galben ca o lãmâie, şi cu fruntea îmbrobonatã de sudoare, sã se uite la cei din jurul sãu, care îl priveau speriaţi; râzând şiret, ca sã le demonstreze cã-şi dãdea seama de toatã farsa, a bolborosit: “Eh, ştiu, ştiu… Dar ce sã-i faci? Un împãrat trebuie sã moarã în picioare!”
Şi în picioare a murit, în anul 79, acest burghez nãscut ca sã moarã ca orice burghez, în patul sãu: un actor conştiincios, obligat sã joace un rol ce nu i se potrivea.
În seara funeraliilor, un actor celebru, imitându-l pe Vespasian, într-o piesã de teatru, s-a ridicat din coşciug şi i-a întrebat pe ciocli: “Cât costã înmormântarea asta?” “Zece milioane de sesterţi”. “Aa, daţi-mi o sutã de mii”, a rãspuns mortul, “şi aruncaţi-mã în Tibru.” Trebuie sã recunoaştem cã gluma era în ton cu caracterul defunctului, dar în dezacord cu momentul ales.
