Bãsescu nu a ieşit din plapumã pânã acum, sã vadã ce se întâmplã prin pieţele oraşelor ţãrii de care trebuie sã aibã grijã. Chiar şi strigãtul unei singure voci ar trebui sã fie luat în seamã de un preşedinte democratic. Probabil cã nu se pune problema de democraţie în România lui Bãsescu. Sau a fost vorba doar când l-a „durut” câte ceva pe actualul şef al statului: o suspendare, o anchetã, o realegere pe post. Şi cam atât. Se vede treaba cã omul umblã cu dubla mãsurã şi nu cu ocaua lui Cuza, valabilã pentru toţi precupeţii. Omul are o oca pentru popor şi una pentru partidul din care face parte. Sau mai bine spus pentru gruparea pe care o reprezintã sau poate o şi conduce.
Omul se vede treaba mai mult ca sigur a fãcut nişte promisiuni de vânzare a ţãrii sau a ceea ce a mai rãmas din ea. Poate i se dã senzaţia pe afarã cã este bãgat în seamã pentru resturile care au mai rãmas din România şi pe care a promis cã le scoate pe tarabã: sistemul energetic, rezervele de aur de la Roşia Montanã, ce a mai rãmas din petrol şi gaze, vreun port pe la Constanţa şi alte bunuri şi servicii. Românii nu mai rãmân cu nimic.
În altã ordine de idei omul este convins şi poate a fost convins din totdeauna cã este singurul din ţarã care se pricepe la condus şi restul reprezintã plebea şi prostimea. Aşadar, dacã apare vreun pui de revoltã la colţul strãzii, oamenii trebuie sã ştie cã el e singurul care cunoaşte direcţia în care trebuie sã se îndrepte ţara şi numai el o poate conduce. Aşadar El, chiar dacã românii nu sunt de acord cu „binele” sãu fãcut cu forţa, va continua sã îşi exercite prerogativele prevãzute de Constituţie. Asta, dacã mai e nevoie de vreo Constituţie, într-un regim politic pseudo-democratic. E clar cã dacã numai Unul se pricepe sã facã binele pentru poporul sãu, chiar dacã poporul nu îl vrea, acel Unul va face orice pentru a lucra pentru poporul sãu. De la o putere absolutã te poţi aştepta la orice, inclusiv sã falsifice voinţa poporului, voinţa puterii poporului, ceea ce este chiar esenţa democraţiei. O poveste pe care românii au mai cunoscut-o în anii lor de autoritarism şi dictaturã, cu scurte episoade de democraţie. Democraţia româneascã nu a durat prea mult şi istoria este concludendã în acest sens. Poate cã dupã 22 de ani s-a terminat perioada în care România a fost stat democratic şi se va întoarce acolo unde i-a cam fost de fiecare datã locul, în întunericul istoriei. Nu cã în ultimii 20 de ani a fost chiar în partea luminoasã.
Traian Bãsescu tace şi nu vrea sã vorbeascã deschis cu poporul sãu pentru cã îl dispreţuieşte şi îl considerã un popor de chelneri şi tinichigii. Pânã şi gânditorii oficiali ai regimului au întors armele, din umbra de democraţie care le mai anima raţiunea: Liiceanu şi Cãrtãrescu. Bãsescu este în mandat şi nu o sã-şi dea demisia pentru doi-trei „gurã-cascã”. Omul are nişte promisiuni fãcute şi chiar la un moment dat s-ar putea sã aibã şi mâinile legate. Ştie şi face ceea ce ştie el mai bine: îşi ţine cât poate mai mult la putere gaşca. Încã nu şi-a revenit dupã anii de represiune din Epoca Iliescu şi Nãstase. Încã nu şi-a umplut valizele, el şi cu tovarãşii sãi de arme de la PDL şi de la alte partide. Ştie cã dincolo de manualul de ştiinţe politice şi de democraţie, România e doar un ciolan din care politicienii sug, atâta timp cât sunt la putere. Când nu mai sunt, e vai de capul lor. Cam aşa a fost regula democraticã de pânã acum. Politicienii au supt pe rând şi nu au fost interesaţi prea mult de ridicarea nivelului de trai al poporului. Bãsescu s-ar putea sã fie cu o treaptã mai sus faţã de acest tip de mentalitate. S-ar putea ca el sã nu mai vrea sã facã schimbul cu ceilalţi politicieni care îşi aşteaptã rândul la ciolan, în Opoziţie. Bãsescu s-ar putea sã întoarcã România într-o zonã gri unde a mai fost în marea parte a istoriei sale. În zona unde frica, abuzul, represiunea, constrângerea şi voinţa pervertitã şi sugrumatã dicteazã regulile sistemului. „Dacã voi nu mã vreţi, eu vã vreau!”. România şi clasa ei politicã nu au învãţat nici un pic de democraţie pânã acum şi este parcã tot mai aproape de ceea ce a mai fost în trecut.
Brucan vorbea de 20 de ani necesari pentru ca democraţia româneascã sã izbândeascã. Sau poate cã era vorba doar de 20 pentru a vedea cum eşueazã? Ne întoarcem în trecut sau schimbul la ciolan se va petrece şi pe mai departe, iar cloaca „democraticã” va fierbe la foc mocnit în continuare? Are poporul forţa sã rãstoarne piramida cu fundul în sus? În Japonia, voinţa politicã se impune de jos în sus.
Cei mulţi nu sunt întotdeauna cei proşti, cum crede actualul preşedinte al României. Dar voinţa lor poate fi la un moment dat falsificatã. Cine va câştiga din aceastã confruntare? Cine are nervii mai tari?
