Se pavoazarã aleşii noştri, ba chiar fiecare partid, cu drapele de organizaţie, cu banderole şi eşarfe, se învelirã în pânze mono sau bicolore, îşi trase fiecare partid o culoare preferatã, de mergi pe stradã şi, dacã vrei sã-i gãseşti pricinã vreunuia, din senin, sau, dimpotrivã, sã te bagi pe sub pielea altuia, mai şefuţ pe la primãrie ori la casa de ajutor reciproc, te uiţi la culoarea flanelului, la nuanţa pardesiului, la dunga ciorapului, şi faci repede asociaţia cu un partid sau altul: dacã-i roşu, e socialist, dacã-i galben, e liberal, dacã-i portocaliu, e clar, e de la putere, şi cu ãştia e bine sã te ai bine, cã nu se ştie niciodatã cum devine situaţia şi ai nevoie de ei! Aşa gândeşte fiecare, în culori, nu mai putem sã mergem la o expoziţie cã toţi pictorii, toate tablourile sunt partizane: Gaugain, cu galbenul sãu, e musai liberal, peisajele marine, cum altfel, s-au înscris la conservatori, iar petele de sânge ale dorobanţilor din tablourile lui Grigorescu, cu atacurile de la Plevna şi Smârdan, sunt, clar, PSD-iste!
Concluzie: Culoarea nu poate exista în afara unui partid, prin urmare, partidul este anterior culorii.
Aceastã fireascã concluzie ne conduce la revizuirea parţialã a fizicii: prin refracţia luminii nu se mai obţin 7 culori ci 7 partide, respectiv: SOCIAL/DEMOCRAŢIA (roşu), DEMOCRAT/LIBERALII (oranj), LIBERALII (galben), ECOLOGIªTII, cu tentativã, însã, şi democrat-liberalii, vã amintiţi, nu? (verde), CONSERVATORII (albastru), ELECTORATUL (indigo, pentru cã aceasta este culoarea pe care o luãm noi, bieţii alegãtori, de foame şi groazã la nefãcutele celor din… spectrul politic!) şi PARTIDUL POPORULUI, (violet, culoarea lui Dan Diaco-nescu şi a poporului lui, dandiaconesc).
Electoratului – pentru cã nici el nu putea rãmâne, la o adicã, în afara modei, îi rãmase, deci, partea de indigo, o culoare nimeritã, cã de la indigo – vânãt cum ar veni, de furie şi de boalã datã-n pragul morţii – la negru nici nu mai e mult! Cã negru ar fi culoarea mai nimeritã pentru eşarfele electoratului minţit şi furat, cã-l bãgarã în doliu, mai metaforic sau mai nemetaforic, deopotrivã, purtãtorii aceştia de eşarfe colorate, politicieni vopsiţi care, însã, când este sã dea socotealã, o dau la înãlbit, se fac verde la faţã şi umblã la cioara vopsitã sã ţi-o vândã drept papagal! ªi nu ţi-ar recunoaşte cã afara-i vopsit gardul, iar dincolo, peste el, e un ditamai leopardul, gata sã te sfâşie dacã sari pârleazul, ademenit de strãlucioarele culori ale ulucilor! Totul este cât se poate de cãcãniu, iar ei se laudã cã rahatul e roz! Cât despre caii verzi de pe pereţi, propovãduiţi de ei, se jurã, na, sã moarã capra vecinului de nu-i aşa, sunt exact ce ne trebuie! Electoratul le vorbeşte de negru înaintea ochilor, ei adoptã principiul cameleonului, îşi schimbã culoarea, partidul, religia, nevasta, orice, numai sã rãmânã la putere şi sã-şi pãstreze contul, cã banii nu au miros, chiar dacã au culoare!
Doamne, mai ai stele verzi prin cer, cã de nu, te-or împrumuta politicienii noştri, când şi-or lua-o pe scãfârlie, la alegeri! Numai de n-ar schimba, prin ordonanţã de urgenţã, şi culoarea asta, verde, a stelelor vãzute la scãrmãnealã, cã ar fi în stare, pe urmã, sã zicã, pardon, ce stele, ce scatoalce, stelele respective sunt doar rodul unei manipulãri ce are la bazã “pixelul albastru”, pixel cauzator şi singur vinovat de pumni în bãrbi!
