În dramele sale istorice, Shakespeare a arãtat cruzimea moravurilor, mai ales la nobilimea englezã. În Evul Mediu, prostituţia era toleratã, având “cartierul general” în anumite localuri de bãi. Un bill din 1161 limiteazã aceste localuri într-un cartier al Londrei şi precizeazã obligaţiile antreprenorului în toate împrejurãrile. Regulamentul acestor bãi conceput cu grijã de a evita bolile venerice şi de a nu fi exploatate “pensionarele”, care se puteau întoarce la o viaţã mai curatã oricând doreau. Fox în Artis and Monuments evalueazã la o sutã de mii numãrul femeilor întreţinute de clerul englez, pentru uzul personal, înainte de Reformã.
Regele Henry VIII, care s-a proclamat şi şef al bisericii engleze, era un om curios, enigmatic. Unii vedeau în el o reîncarnare a lui Gilles de Rais, prototipul lui Barbã Albastrã. Instruit, iubind artele şi exerciţiile fizice, nu credea în magie, era însã obsedat de “mãreţia regalã şi cuprins de raţiunea de stat”. Dacã trimitea pe cineva la eşafod, pe rug, ori la spânzurãtorare, avea grijã sã îndeplineascã toate formele legale.
S-a afirmat în epocã cã regele era uranist, având relaţii nefireşti cu Thomas More, autorul Utopiei şi mare cavaler al Angliei şi cu celebrul cardinal Fisher. Adevãrul istoric este acela cã More şi Fisher au fost condamnaţi la moarte prin catolicismul lor. Dorind sã se despartã, dupã 18 ani de cãsãtorie, de Catherina d’Aragon, pentru a se cãsãtori cu Ana de Boleyn, o domnişoarã de onoare, regele s-a adresat pentru dezlegare papei Clement VII. Neputând obţine divorţul, Henry VIII s-a despãrţit de biserica romanã, provocand o schismã; s-a proclamat şef suprem al Bisericii din Anglia, silind şi pe demnitarii bisericii romane sã recunoascã supremaţia regalã. Bunurile mãnãstirilor au fost confiscate în folosul casei regale. Peste 72.000 de oameni au fost arşi pe rug, ori decapitaţi cu securea.
Când s-a sãturat şi de Ana de Boleyn, regele o acuzã de incest, deşi ştia cã nu era fecioarã când s-a cãsãtorit cu ea. A fost şi ea decapitatã, pentru a face loc Jeanei Seymour. Dintre cele şase soţii legitime, aceasta pare sã fi fost iubitã mai mult de Henry VIII; a murit însã curând datoritã unei complicaţii la naştere. A venit rândul unei flamande – Ana de Cleves, de care a divorţat repede, pentru a se cãsãtori, în 1540, cu Caterina Howard. Aceasta îl îndeamnã sã se apropie din nou de catolici, dar clerul anglican veghea; acuzatã de destrãbãlare înainte de cãsãtorie şi apoi de adulter, ea a fost condamnatã la decapitare. Parlamentul a votat atunci un bill care consfiinţea pedeapsa cu moartea pentru orice femeie care nu era virginã în momentul cãsãtoriei ei cu regele; pentru adulter, regina ori prinţesele erau, de asemenea, condamnate la moarte.
Bãrbaţii, evident, puteau pãcãtui oricât, înainte sau dupã cãsãtorie. Ultima soţie a lui Henry VIII a fost Caterina Parr, femeie inteligentã, favorabilã luteranismului. Era sã piarã şi ea, în urma acuzaţiei de trãdare, însã regele a murit înaintea ei în 1546. Un fiu pe care l-a avut de la Jeana Seymour, i-a urmat la tron sub numele de Eduard VI; sub acesta, separaţia între biserica anglicanã şi cea catolicã a devenit definitivã. O fiicã avutã de la o altã soţie, Caterina de Aragon ajunse reginã sub numele de Maria Tudor. O fiicã a Anei de Boleyn a fost şi ea reginã: Elisabeta, care avea temperamentul şi caracterul tatãlui ei. Este consideratã o mare reginã, epoca elisabetanã ocupã un loc strãlucit în istoria Angliei.
