Unii ar face orice pentru a creşte în sondaje. Uite aşa a cotit-o zilele trecute şi şeful statului care probabil cã vrea sã obţinã cât mai multe puncte în sondaje pentru sine, dar şi pentru a sa Mişcare Popularã. Una neutrã şi fãrã politicieni. Adicã Bãsescu vrea sã inventeze un fel de roatã nouã care sã nu fie nici rotundã, nici sã se punã în mişcare pe principiul rotaţiei, dar care sã se deplaseze. Cam aşa este şi cu viitorul partid apolitic al lui Traian Bãsescu. De fapt e partid, dar nu este partid. Este un fel de şleahtã elitistã, unde se vor regãsi toţi fanii de ieri şi de azi ai autoritarismului bãsescian, mai mult sau mai puţin deghizaţi în cocote serioase. Cãci ce a promis Traian Bãsescu au promis şi alţii şi cum spunea şi el sãptãmâna asta prea multã tobã s-a bãtut, chiar şi singurã de pema iliescilor, a bãsiştilor şi a antibãsiştilor. Lumea chiar ar trebui sã se convingã odatã şi pentru totdeauna cã politicienii chiar nu vor face niciodatã treabã şi sunt aleşi doar de formã, pentru ca România sã îndeplineascã anumite condiţii de formã, dar nu şi de fond în faţa Comisiei Europene.
Cãci la ce ne-au folosit politicienii, politrucii, demagogii de pânã acum, pentru cã România nu a evoluat mai deloc: pe ici pe colo câteva aere, mai pe sus, mai pe jos, câteva snobisme, o pãturã de bogaţi peste una de rupţi în fund şi cam asta este România din ziua de astãzi. Nici mai bunã şi nici mai rea decât cea de ieri. O Românie în care fundul conduce şi nu capul. O ţarã în care românii nu mai au niciun fel de curaj şi în care merg în turmã cãtre nicãieri. O Românie care nu mai aparţine nicicui şi tuturor. O ţarã care dacã mâine ar muri prea mulţi vor rãmâne în nepãsare, decât în plângere şi deznãdejde.
O mare parte din cei buni au plecat. S-ar putea spune cã cei fricoşi şi cei prea trecuţi de o vârstã nu au plecat într-o ţarã normalã. Sau au rãmas cei care preferã sã îndure şi sã spere în viaţa de apoi. În rest România seamãnã din ce în ce mai mult în ansamblul ei cu politicienii care o conduc. O zonã a neputinţei în care este mereu votat cel care înşealã mereu aşteptãrile pentru cã altceva nu este.
Implacabil, destinul este scris de o mânã invizibilã şi neputincioasã şi pecetluit în mediocritate. Elitele câte or mai fi nu mai au suport şi suflu pentru a reveni acolo unde le este locul: şcoala produce prea puţin pentru interior şi prea mult pentru afarã. Nimeni sãnãtos şi proaspãt şi cu un discernãmânt şi un simţ acut al falsului nu mai rãmâne, ci îşi poartã destinul şi familia cãtre alte zãri, acolo unde sunt codri la fel de frumoşi, şi ape, şi râuri, şi ramuri. ªi poate politicieni mult mai buni şi condiţii mult mai egale decât cele inegale din România. Cei care rãmân îşi poartã solitari sau în grupuri mici şi rãzleţe crucea. Hoarde de duşmani, de inamici, de neprieteni îşi poartã rãzboaiele surde de ani de zile. Nu mai rãmâne decât moartea, nici mãcar ca datorie, ci doar pentru a scãpa de neputinţa de a avea un destin gri, într-o zonã la fel de gri.
E greu sã mai gãseşti vreo oazã de zâmbet, vreun cristos nefalsificat pe la televizor sau pe vreo cruce de plexiglas. Un cristos nu ca o constrângere a bisericii pentru plata unor sume de frica arderii în iad, ci unul eliberat de orice strânsoare socialã. Una peste alta BOR îşi construieşte un simbol al modestiei cu siguranţã, o cetate vaticanã, pentru a umili şi mai mult şi pentru a-l copleşi pe cel sãrac şi nefericit. BOR nu ar fi construit la fel de repede şi la fel de mare o catedralã pentru sãnãtatea neamului, unde sã fie îngrijiţi anual o sutã de mii din cei mai sãraci români. Din donaţii sau cu banii bisericii. Biserica îşi construieşte un templu într-o vreme în care de temple este nevoie înãuntru şi nu în afarã. O bubã uriaşã de mortar peste sufletul pustiit al României.
Paşte Fericit!
