A început un an de care se leagã toate speranţele, dar şi toate temerile noastre. În primul rând speranţele cã va fi mai bine din toate punctele de vedere şi se va ieşi din crizele de tot felul în care ne aflãm şi se va reveni la stabilitate, orice ar presupune aceasta. Speranţa cã economia internã, dar şi cea globalã îşi vor relua creşterea, iar lumea se va opri din derivã şi va reveni la cursul cel bun. Speranţele cã monedele lumii nu se vor prãbuşi şi cã nu va fi nevoie de noi conflicte mondiale pentru a restabili ordinea şi pentru a reporni economiile. Speranţele cã şi la noi în Românica politicienii vor decide sã punã punct la politica de jefuire a ţãrii şi vor lucra mai mult pentru popor decât pentru FMI, BM şi alte guverne strãine, pe AXA Bucureşti – Berlin – Washington.
Speranţele legate de anul 2012 se mai referã şi la menţinerea actualelor locuri de muncã şi la gãsirea altora noi, la creşterea nivelului de trai şi de bunãstare al românilor. Mãcar cu 0,0001%. Mãcar de un gram speranţã, cã se vrea sã se facã ceva, chiar dacã se face mai târziu un pic.
Mai sunt speranţe cã alegerile vor aduce şi ele ceva bun în viaţa românilor, mai ales dupã ce vor avea loc. Mai sunt speranţe şi cã drumurile noastre toate se vor asfalta şi vom putea circula şi munci liberi prin Europa. Speranţe legate şi schimbarea atât de doritã în societatea româneascã, pornind de la educaţie, serviciile medicale, turistice, bunul simţ şi altele. Mãcar sã fie începutul în acest an de cumpãnã, cel puţin din punctul de vedere al mayaşilor. Oamenii ştiu cã orice lucru are un început şi are şi un sfârşit şi cã un sfârşit e un nou început. Depinde acum cine se va mai afla în barcã atunci când va începe noul început.
Interesant este cã toate speranţele noastre se leagã de revenirea principiilor unei lumi vechi şi nu de construirea unei lumi mai bune. Poate cã de 2012 se leagã şi toate temerile noastre şi nu neapãrat de mult trâmbiţatul sfârşit al lumii. Lumea pentru fiecare dintre noi se va sfârşi la un moment dat. Important este în ce stare de spirit ne vom afla când se va întâmpla acest lucru. Vom petrece sfârşitul lumii împãcaţi, cu un pahar de limonadã în mânã sau vom trage cu tunurile unii în alţii? Visul oricãrui muritor în care mai existã o fãrâmã de umanitate este sã moarã fãrã a regreta lucrurile pe care le-a fãcut şi lucrurile pe care nu le-a fãcut. În momentul de faţã omenirea în ansamblul ei regretã în mare parte lucrurile pe care le-a fãcut, dacã nu ţinem cont de teoria cã omul poartã în el sãmânţa rãului şi are o înclinaţie cãtre rãu. În aceste condiţii societatea ar trebui sã fie cea care îl modeleazã şi sãdeşte în el cele mai bune sentimente. În momentul de faţã colectivitatea parcã funcţionezã totuşi mai mult dupã principiul lui Hobbes, conform cãruia ne mâncãm ca lupii între noi. Sau cum ar spune în zilele noastre cãrturarul manelist „Lupiiiii, bããããã!”.
Trãim în anul 2012 cu una din cele mai mari temeri şi nu este legatã în principiu de faptul cã lumea se va sfârşi pe 21 decembrie, la 12 fãrã 5 minute sau la şi 5 minute, ci trãim cu temerea cã ne-am putea sfârşi fãrã sã fi fost la fel de buni pe cât ar fi trebuit. Adicã, nu am construit cea mai bunã lume posibilã din toate cele închipuite de Aristotel în Politica, cã nu am împãrţit resursele între noi, aşa cum ar fi fost normal şi echitabil, cã nu am putut depãşi o anumitã condiţie de a cãlca peste cadavrele celor de lângã noi pentru a ne atinge scopurile mai mari sau mai mici. Omul ar putea sã sfârşeascã în pãmânt cu regretul cã a construit o lume condusã de bani, de rãu şi nu ne oameni, cu toate cã omul ar fi trebuit sã fie propriul sãu stãpân cum spunea Arghezi, în versurile sale mai mult sau mai puţin socialiste.
De anul 2012 se leagã toate temerile şi speranţele noastre. Am fi putut fi mai buni pânã la aceastã datã şi nu ne-am mai fi gândit atât de mult la temeri, ci doar la speranţe. Trãim cu teama cã odatã cu noi se va sfârşi o lume pe care am construit-o dupã chipul şi asemãnarea noastrã: mai mult rea, decât bunã, mai mult crudã, decât tolerantã, mai mult irespirabilã şi poluatã, decât respirabilã şi curatã. ªi cu ea şi ultima fãrâmã de umanitate. Regretul dupã ultima fãrâmã de umanitate. Ce avem de pierdut dacã suntem mai buni interior şi suferã cât mai puţini? E ca în pariul lui Pascal. Dacã Dumnezeu existã şi nu am pariat cã existã, putem pierde totul. Ce avem aşadar de pierdut, dacã ne hotãrâm cu toţii sã fim mai buni din 2012, chiar dacã se sfârşeşte sau nu lumea? E o grea încercare. E aproape o ispitã, pentru un om mai degrabã rãu decât bun.
